Între două lumi: Povestea unei mame care și-a pierdut echilibrul

— Nu mai pot, Vlad! Nu mai pot să trăiesc așa, cu toți pe capul meu! Ți-am spus de atâtea ori că nu e loc pentru patru suflete într-un apartament cu două camere!

Vocea mea răsună în bucătăria mică, printre aburii de la ciorba care fierbe pe aragaz. Vlad, fiul meu, stă rezemat de tocul ușii, cu ochii în pământ. Lângă el, Ana, soția lui, ține în brațe fetița lor de numai șase luni. Pe chipul ei se citește oboseala și o urmă de teamă. În sufragerie, soțul meu, Doru, oftează adânc, încercând să ignore cearta care mocnește de săptămâni întregi.

Nu așa mi-am imaginat viața la cincizeci de ani. Visam la liniște, la seri în care să citesc sau să mă uit la seriale cu Doru, nu la scutece murdare și plânsete de copil. Vlad trebuia să termine facultatea de construcții, să-și găsească un job bun, să-și facă un rost. Dar totul s-a schimbat când Ana a rămas însărcinată. Nici nu apucasem să ne revenim din șocul veștii că se căsătoresc la 21 de ani, că deja ne trezeam bunici.

— Mamă, nu avem unde să mergem… Știi bine că salariul meu abia ajunge pentru lapte și scutece. Ana nu poate lucra acum. Ce vrei să fac?

Îl privesc și simt cum se rupe ceva în mine. Îmi amintesc de copilul blond care venea acasă cu genunchii juliți și mă striga să-i pun plasturi. Acum e bărbat, dar tot copilul meu rămâne. Și totuși, nu pot să nu fiu furioasă.

— Vlad, eu am muncit o viață ca să-ți fie ție bine! Am tras de mine să ai parte de tot ce n-am avut eu. Și tu… tu ai aruncat totul pe fereastră pentru că n-ai fost atent! Crezi că viața e ușoară? Crezi că e simplu să crești un copil?

Ana începe să plângă încet. Vlad o ia de mână și o trage spre sufragerie. Rămân singură în bucătărie, cu lacrimile curgându-mi pe obraji. Doru intră după câteva minute și mă ia în brațe.

— Lasă-i, Mariana… Sunt tineri, o să se descurce ei cumva.

— Cum să se descurce? Cu ce? Cu promisiuni? Cu vise? Noi suntem cei care ținem casa asta pe umeri! Eu nu mai pot…

În noaptea aceea nu dorm deloc. Mă gândesc la mama mea, cum m-a crescut singură după ce tata a plecat. Mereu mi-a spus: „Să nu faci niciodată compromisuri pentru copii dacă asta te distruge pe tine.” Dar cum să nu fac? Cum să-mi las fiul pe drumuri?

A doua zi dimineață, Vlad vine la mine cu ochii roșii.

— Mamă… Am vorbit cu Ana. O să încerc să găsesc ceva de muncă în construcții, chiar dacă nu am terminat facultatea. Poate reușim să strângem bani pentru chirie.

Îl privesc și simt un amestec ciudat de mândrie și teamă. Știu cât de greu e să începi viața fără sprijin. Dar știu și cât de mult ne sufocăm unii pe alții aici.

— Vlad, dacă plecați… nu vă pot ajuta prea mult. Salariile noastre abia ajung pentru facturi și mâncare.

— Știu, mamă. Dar nu mai putem sta așa. Ana plânge în fiecare seară. Simte că nu e locul ei aici.

Mă uit la el și îmi dau seama că am pierdut ceva esențial: legătura dintre noi. În goana după siguranță și stabilitate, am uitat să-l ascult cu adevărat.

În următoarele zile, atmosfera în casă devine tot mai apăsătoare. Doru încearcă să medieze conflictele, dar fiecare discuție se termină cu uși trântite și tăceri apăsătoare. Vecinii au început deja să bârfească: „Uite-i și pe ăștia! Nu-s în stare să-și țină familia unită!”

Într-o seară, după ce fetița adoarme, Ana vine la mine în bucătărie.

— Doamnă Mariana… Vreau doar să vă spun că nu vreau să vă stric liniștea. Știu că vă e greu cu noi aici. Dar nu avem unde merge… Tata e bolnav, mama are grijă de el. Nu pot merge acolo.

O privesc și văd în ochii ei aceeași disperare pe care o simțeam eu când eram tânără și singură cu Vlad în brațe, după ce Doru plecase la muncă în Italia pentru doi ani.

— Ana… Nu tu ești problema. Nici Vlad. Problema e că viața nu ne-a dat timp să ne pregătim pentru toate astea.

Plângem amândouă în tăcere.

Într-o duminică dimineață, Vlad ne anunță că a găsit un job pe șantier la marginea orașului. Salariul nu e mare, dar e un început. Încep să caute o garsonieră ieftină. Câteva zile mai târziu își strâng lucrurile și pleacă.

Casa devine brusc prea mare și prea goală. Merg prin camerele lor și găsesc o jucărie uitată sub pat. O strâng la piept și plâng ca niciodată.

Doru mă ia de mână:

— O să fie bine, Mariana… Trebuie doar să avem răbdare.

Dar eu nu sunt sigură de nimic. Mă întreb dacă am făcut bine forțându-i să plece sau dacă trebuia să mai rabd puțin pentru liniștea lor. Poate că uneori dragostea de mamă nu înseamnă doar sacrificiu, ci și curajul de a-i lăsa pe copii să-și găsească drumul.

Mă uit pe geam la blocurile gri din cartier și mă întreb: oare câte mame ca mine stau acum singure și se întreabă dacă au făcut destul? Dacă ar fi putut schimba ceva? Voi ce ați fi făcut în locul meu?