Umbrele din Casa Noastră: Povestea unei Bunici Românce

— Nu pot să cred, Ileana! Cum ai putut să-mi ascunzi așa ceva atâția ani? Glasul meu răsuna în bucătăria mică, printre aburii de la ciorba care fierbea uitată pe aragaz. Mâinile îmi tremurau, iar inima bătea nebunește. Ileana, nora mea, stătea în prag cu ochii în pământ, iar fiul meu, Sorin, se uita la noi ca și cum ar fi vrut să dispară.

Totul a început într-o după-amiază ploioasă de aprilie. Eram singură acasă, răsfoind niște acte vechi, când am dat peste o scrisoare ascunsă între paginile unei cărți de rugăciuni. Scrisul era tremurat, dar recunoșteam literele Ilenei. Am citit cu sufletul la gură: „Dragă mamă, nu știu dacă vei putea vreodată să mă ierți pentru ce am făcut. Fetița mea nu va ști niciodată cine sunt cu adevărat…”

Am simțit cum mi se prăbușește lumea. Fetița? Despre cine vorbea? Știam că Ileana și Sorin au doi băieți, nepoții mei dragi, dar niciodată nu mi-a spus nimeni de o fată. Am stat toată noaptea cu scrisoarea în mână, încercând să-mi adun gândurile. Dimineața, am chemat-o pe Ileana la mine sub pretextul că am nevoie de ajutor la curățenie.

— Maria, te rog… nu vreau să vorbim despre asta acum, a șoptit ea, cu ochii plini de lacrimi.

— Acum sau niciodată! Trebuie să știu adevărul!

Sorin a intrat în bucătărie exact când Ileana începea să povestească. S-a uitat la noi nedumerit, apoi a văzut scrisoarea pe masă. Fața i s-a albit.

— Ce se întâmplă aici?

— Mama ta are dreptul să știe! a izbucnit Ileana.

Așa am aflat că înainte să-l cunoască pe Sorin, Ileana avusese o relație scurtă cu un băiat din satul vecin. Rămăsese însărcinată la 19 ani și, de frica părinților și a rușinii, își lăsase fetița la o mătușă din Bacău. Nimeni din familia noastră nu știa nimic. Ileana purta povara asta de ani de zile, crescându-și băieții cu dragoste, dar cu sufletul sfâșiat.

Sorin a izbucnit:

— Cum ai putut să-mi ascunzi așa ceva? Eu nu sunt destul de bărbat să știu adevărul?

Ileana plângea în hohote. Eu simțeam că mă sufoc între ei. Îmi venea să țip la amândoi, dar m-am abținut. Am pus mâna pe mâna Ilenei și am spus:

— Copilul acela e sânge din sângele nostru. Nu putem să-l lăsăm acolo, ca pe un secret murdar!

Au urmat zile întregi de tăcere apăsătoare în casă. Sorin nu-i mai vorbea Ilenei decât monosilabic. Băieții simțeau tensiunea și mă întrebau mereu ce se întâmplă. Eu mă rugam nopți întregi la icoană să găsesc o cale să-i împac.

Într-o duminică dimineață, am luat hotărârea: trebuia să mergem la Bacău și să o cunoaștem pe fată. Am vorbit cu Ileana și i-am spus:

— Dacă nu ai curajul să mergi singură, vin eu cu tine. Nu poți fugi toată viața de trecut.

Drumul până la Bacău a fost tăcut. Ileana se uita pe geam cu ochii roșii de plâns. Când am ajuns la blocul mătușii ei, inima îmi bătea atât de tare încât credeam că o aud și vecinii. Am urcat scările tremurând.

Ușa s-a deschis și o fată frumoasă, cu părul lung și ochii albaștri ca cerul de vară, ne-a privit curioasă.

— Bună ziua… Eu sunt… mama ta, a spus Ileana abia șoptit.

Fata a rămas nemișcată câteva secunde, apoi a început să plângă. M-am apropiat și am îmbrățișat-o fără să spun nimic. În acel moment am simțit că toate certurile și durerile nu mai contează. Eram din nou o familie — ciobită, dar vie.

Întoarcerea acasă nu a fost ușoară. Sorin era încă rănit. Într-o seară, după ce băieții au adormit, l-am găsit stând pe bancă în curte.

— Mamă… tu ai putea ierta așa ceva?

— Nu e vorba doar de iertare, dragul meu. E vorba de a înțelege că fiecare om are luptele lui. Dacă nu ne ținem aproape acum, când e greu, atunci când?

Au trecut luni până când lucrurile s-au mai liniștit. Fata venea din ce în ce mai des la noi; băieții au primit-o cu bucurie după ce le-am explicat totul pe înțelesul lor. Satul a început să vorbească — unii ne-au judecat aspru, alții ne-au privit cu milă sau curiozitate. Dar eu am ținut capul sus.

Într-o zi, Ileana mi-a spus:

— Maria, dacă nu erai tu… cred că aș fi pierdut tot ce iubesc.

Am strâns-o în brațe și i-am șoptit:

— Familia nu e perfectă niciodată. Dar e singurul loc unde putem fi iertați cu adevărat.

Acum stau pe prispa casei și privesc cum nepoții mei — toți trei — se joacă împreună sub nucul bătrân. Mă gândesc la toate greșelile și suferințele noastre și mă întreb: oare câți dintre noi trăim cu secrete care ne macină sufletul? Și câți avem curajul să le spunem cu voce tare?

Voi ce ați face dacă ați descoperi un secret care poate distruge tot ce ați construit? E mai important adevărul sau liniștea familiei?