Între două lumi: Povestea mea despre iubire, familie și sacrificiu

— Nu știu cât mai pot să fac asta, Vlad, am șoptit, cu ochii înlăcrimați, în timp ce el încerca să mă îmbrățișeze în holul apartamentului nostru din Drumul Taberei. Mirosea a ploaie și a cafea rece, iar în aer plutea o tensiune pe care nu mai reușeam să o ignor.

Vlad s-a uitat la mine, surprins, cu mâinile încă întinse spre mine. — Ce s-a întâmplat? E ceva ce am făcut?

Am vrut să-i spun că nu era doar ceva ce făcuse el, ci totul: felul în care privirea lui se schimba când vorbea cu Irina, fosta lui soție, cum vocea i se îndulcea când copiii lor, Andreea și Radu, îl strigau „tati” și eu rămâneam undeva la marginea scenei, ca o figurantă într-o piesă de teatru care nu era a mea.

Am cunoscut-o pe Irina într-o după-amiază ploioasă de martie, când Vlad m-a rugat să-l însoțesc la ziua lui Radu. Am acceptat, deși inima îmi bătea nebunește. Când am intrat în apartamentul lor vechi de pe Șoseaua Giurgiului, am simțit imediat că nu aparțin acolo. Irina m-a privit scurt, cu un zâmbet politicos, dar rece. Copiii au alergat la Vlad, iar eu am rămas lângă ușă, ținând un cadou împachetat stângaci.

— Bună, sunt Ana, am spus încercând să par relaxată.

Irina a dat din cap. — Știu. Vlad mi-a povestit.

Apoi s-a întors spre bucătărie, lăsându-mă singură cu gândurile mele. Vlad era deja pe covor, jucându-se cu Andreea și Radu. Am simțit un gol în stomac. M-am întrebat dacă voi fi vreodată parte din lumea lor sau dacă voi rămâne mereu o străină.

Seara aceea a fost începutul sfârșitului pentru mine. De atunci, fiecare întâlnire cu copiii lui Vlad era o luptă între dorința de a fi acceptată și sentimentul că nu voi fi niciodată suficientă. Irina era mereu prezentă, chiar și când nu era acolo fizic. Vlad vorbea despre ea cu respect și nostalgie, iar eu mă simțeam mică și nesemnificativă.

Într-o zi, după ce copiii au plecat acasă la Irina, am izbucnit:

— Vlad, tu încă o iubești pe Irina?

S-a uitat la mine șocat. — Nu! Cum poți să crezi asta? E mama copiilor mei, atât.

— Dar când suntem toți împreună… parcă eu nu exist. Parcă sunteți tot voi trei o familie și eu sunt doar… o musafiră.

Vlad a oftat adânc. — Ana, știam că va fi greu. Dar te iubesc. Vreau să fim o familie.

— Dar eu? Eu unde sunt în toată povestea asta?

Nu mi-a răspuns imediat. S-a uitat pe geam la blocurile cenușii și la norii grei de deasupra Bucureștiului. Am simțit că între noi s-a căscat o prăpastie pe care nu știam cum să o traversez.

Mama mea nu a fost niciodată de acord cu relația noastră. — Ana, bărbații divorțați vin cu bagajele lor. Tu meriți ceva mai simplu, îmi spunea la telefon aproape săptămânal.

— Nu e vorba de bagaje, mamă. E vorba de oameni. Și Vlad e un om bun.

— Să vedem cât de bun e când va trebui să alegi între tine și copiii lui.

Cuvintele ei mă urmăreau ca o umbră. Într-o seară, după ce Vlad a plecat la o ședință cu părinții la școala Andreei — fără să mă invite sau măcar să mă întrebe dacă vreau să merg — am rămas singură în apartament și am început să plâng. M-am întrebat dacă fericirea mea va fi mereu pe locul doi.

Într-o duminică dimineața, când Vlad pregătea micul dejun pentru toți patru și eu încercam să-mi găsesc locul la masă printre râsete și glume care nu mă includeau, Andreea m-a întrebat:

— Tu ești noua noastră mamă?

Am rămas blocată. Vlad a intervenit repede:

— Ana e prietena mea și vă iubește foarte mult.

Dar adevărul era că nu știam dacă îi iubesc sau doar încerc să mă conving că pot aparține acestei familii improvizate.

În acea seară am avut o discuție lungă cu Vlad.

— Nu vreau să-ți cer să alegi între mine și copiii tăi. Dar nici nu pot trăi mereu la marginea vieții tale.

Vlad m-a privit trist. — Ana, nu vreau să te pierd. Dar copiii mei sunt totul pentru mine.

Am știut atunci că trebuie să aleg: să rămân și să mă pierd pe mine sau să plec și să risc să nu mai iubesc niciodată la fel.

Am ales să plec. Am împachetat câteva haine într-o valiză veche și am ieșit din apartamentul nostru fără să mă uit înapoi. Pe scara blocului am simțit pentru prima dată după mult timp că respir liber.

Acum stau singură într-o garsonieră mică din Militari și mă întreb: Oare e mai bine să fii fericit singur decât nefericit într-o poveste care nu e a ta? Ce înseamnă cu adevărat să-ți găsești locul într-o lume deja construită de alții?