Între două lumi: Povestea Mariei după 50 de ani

— Maria, nu mai pot. Plec.

Cuvintele lui Doru au căzut ca un trăsnet într-o după-amiază de martie, când soarele abia se strecura printre perdelele vechi ale sufrageriei noastre. Stăteam la masă, cu farfuria de ciorbă aburindă în față, iar el nu se uita la mine. Mâinile îi tremurau ușor pe marginea scaunului. Am simțit cum mi se strânge stomacul, dar am rămas tăcută. Nu eram genul care să facă scene. Niciodată nu am fost.

— Cum adică pleci? am întrebat încet, aproape șoptit, ca și cum dacă vorbeam mai tare, totul ar fi devenit real.

— Nu mai merge, Maria. Sunt obosit. Vreau altceva. Vreau să simt că trăiesc.

M-am uitat la el și am văzut un bărbat pe care nu-l mai recunoșteam. Avea riduri adânci pe frunte și ochii îi erau goi. Am vrut să-i spun că și eu sunt obosită, că și eu vreau să simt că trăiesc, dar cuvintele mi s-au blocat în gât. După douăzeci și șapte de ani împreună, eram doar doi străini care împărțeau aceeași masă.

A plecat în seara aceea. Fără scandal, fără lacrimi. Doar cu o geantă mică și cu promisiunea că „o să fie bine”. Am rămas singură în apartamentul nostru din Drumul Taberei, cu pereții plini de poze vechi și cu mirosul lui încă plutind în aer.

Primele săptămâni au fost un coșmar. Fetele noastre, Ana și Ioana, erau deja la casele lor, cu viețile lor complicate. M-au sunat zilnic la început, apoi tot mai rar. Prietenele mele — cele puține care mai rămăseseră — mi-au spus să mă adun, să ies din casă, să mă apuc de ceva nou. Dar eu nu știam cine sunt fără Doru. Timp de aproape trei decenii am fost „soția lui Doru”. Am știut mereu ce-i place la micul dejun, cum își bea cafeaua, ce cămașă vrea să poarte la serviciu. Dar nu mai știam ce-mi place mie.

Într-o seară, după ce am plâns până m-a durut capul, am deschis dulapul și am găsit o rochie veche, roșie, pe care nu o mai purtasem de ani buni. Am îmbrăcat-o și m-am privit în oglindă. Era prea strâmtă pe șolduri și prea largă la bust, dar pentru prima dată după mult timp m-am simțit vie. Am ieșit pe balcon și am privit orașul luminat. Mi-am promis că o să încerc să mă regăsesc.

Apoi a venit telefonul. După trei luni de tăcere, Doru m-a sunat într-o dimineață ploioasă.

— Maria… pot să vin să vorbim?

Vocea lui era stinsă, ca a unui copil care a făcut o prostie și nu știe cum să repare.

— Ce s-a întâmplat? am întrebat sec.

— Nu e cum credeam… Nu mă descurc fără tine.

A venit în acea seară cu ochii roșii și hainele mototolite. Mi-a spus că „ea”, fata pentru care mă părăsise, nu voia să gătească, nu voia să spele, nu voia să fie „ca mine”. Că viața cu ea era plină de certuri și goliciune. Că îi lipsește liniștea casei noastre, mirosul de pâine caldă duminica dimineața, râsul meu când uitam cheia în ușă.

— Maria… iartă-mă. Hai să încercăm din nou.

Am simțit cum furia mi se urcă în obraji. Pentru prima dată în viață am vrut să țip la el, să-i spun cât m-a durut trădarea lui, cât de mică m-am simțit când am aflat că a ales pe altcineva doar pentru că era mai tânără. Dar n-am făcut-o. Am respirat adânc și i-am spus:

— Nu sunt oale și cratițe pe care le schimbi când se strică. Sunt om, Doru! Și nu știu dacă mai pot fi femeia care te așteaptă acasă cu masa caldă.

A rămas tăcut mult timp. Apoi a început să plângă. L-am privit fără milă — pentru prima dată nu mi-a fost milă de el, ci de mine.

Au urmat zile lungi de discuții. Fetele au venit acasă și fiecare avea alt sfat: Ana spunea să-l iert pentru liniștea familiei; Ioana îmi zicea să-l las și să-mi văd de viață. Mama mea bătrână m-a privit cu ochii ei blânzi și mi-a spus:

— Fata mamii, tu știi cel mai bine ce poți duce.

Am început să merg la cursuri de pictură la Casa de Cultură din cartier. Acolo am cunoscut-o pe Elena, o femeie divorțată care mi-a povestit cum a început totul de la zero la 55 de ani. Am râs împreună, am plâns împreună și am descoperit că viața nu se termină la 50 de ani.

Doru a rămas în casa noastră câteva luni ca un musafir stingher. Încerca să repare lucruri prin casă, îmi aducea flori fără motiv, gătea uneori — prost, dar cu bună intenție. Dar ceva s-a rupt definitiv între noi. Nu mai eram „noi”. Eram două umbre care încercau să-și amintească ce fusese odată dragostea.

Într-o dimineață i-am spus:

— Doru, cred că e timpul să mergem fiecare pe drumul lui. Poate că merităm amândoi o șansă la fericire adevărată.

A plecat fără scandal. De data asta chiar definitiv.

Astăzi am 51 de ani și încă mă trezesc uneori noaptea cu inima strânsă de frică sau dor. Dar când mă uit în oglindă văd o femeie care a supraviețuit trădării, singurătății și fricii de necunoscut. O femeie care a învățat să se iubească pe sine înainte de a cere iubirea altora.

Mă întreb uneori: câte femei ca mine trăiesc aceeași poveste în tăcere? Oare câte dintre noi avem curajul să spunem „ajunge” și să ne alegem pe noi?