Umbra fratelui meu: Povestea unei moșteniri pierdute

— Nu e corect, mama! Nu e corect! — vocea mea răsună spartă în bucătăria mică, în timp ce mâinile îmi tremură pe marginea mesei. Mama mă privește cu ochii roșii, dar nu spune nimic. Pe masă, între noi, stă cutia veche de carton, plină cu fotografii alb-negru, singura moștenire pe care am primit-o după ce Piotr s-a dus.

Nu-mi amintesc să fi existat vreodată o zi fără el. Eu, Irina, sora mai mică cu șase ani, eram umbra lui Piotr. Când am căzut prima dată de pe bicicletă și mi-am spart genunchiul, el m-a luat în spate și m-a dus acasă, șoptindu-mi: „Nu plânge, Irinuca, sunt aici.” Când tata ridica vocea la noi, Piotr era scutul meu. „Nu te teme, eu te apăr.” Așa a fost mereu: el în față, eu după el.

Anii au trecut și Piotr a crescut. A plecat la facultate la București, iar eu am rămas acasă, la Ploiești, cu părinții. Scriam scrisori lungi și așteptam cu sufletul la gură să vină acasă în vacanțe. Când a adus-o pe Ana acasă pentru prima dată, am simțit un gol ciudat în stomac. Era frumoasă și tăcută, cu ochi verzi și păr lung. Piotr era fericit, iar eu încercam să mă bucur pentru el.

După nuntă, lucrurile s-au schimbat. Piotr venea tot mai rar acasă. Ana nu părea să mă placă prea mult. Îmi răspundea scurt la întrebări și evita să stea singură cu mine. Mama încerca să mă liniștească: „E normal, Irina, are și ea emoții.” Dar eu simțeam că pierd ceva ce nu voi mai putea recupera vreodată.

Când Piotr s-a îmbolnăvit, lumea mea s-a prăbușit. Cancerul l-a măcinat repede. În ultimele luni, mergeam zilnic la spital. Îi citeam din cărțile lui preferate și îi aduceam prăjituri făcute de mama. Ana era mereu acolo, dar între noi era un zid invizibil. Într-o seară târzie, Piotr mi-a strâns mâna:

— Să nu te schimbi niciodată, Irinuca. Tu ești sufletul meu bun.

A murit două zile mai târziu. La înmormântare, am simțit că nu mai pot respira. Lume multă, vorbe goale, lacrimi uscate pe obraji străini. Ana stătea dreaptă lângă sicriu, cu fața împietrită.

După parastas, a început adevărata dramă. Tata a adus vorba despre apartamentul din București și despre economiile lui Piotr. „Totul trece la Ana”, a spus sec. Am simțit cum mi se taie picioarele.

— Dar… eu? — am întrebat încet.

— Așa a vrut el — a spus mama, fără să mă privească.

— Nu cred! Nu cred că Piotr ar fi vrut să rămân cu mâinile goale!

Ana nu a spus nimic. S-a ridicat și a ieșit din cameră.

Seara aceea a fost începutul sfârșitului pentru familia noastră. Tata s-a închis în tăcere. Mama plângea pe ascuns. Eu am rămas cu o cutie de fotografii și cu sentimentul că nu mai exist pentru nimeni.

Au trecut luni de zile. Am încercat să vorbesc cu Ana. I-am scris mesaje lungi, i-am cerut să ne întâlnim la o cafea. Mi-a răspuns sec: „Nu cred că e cazul.” M-am simțit ca un intrus în propria mea viață.

Prietenii m-au întrebat de ce nu lupt pentru dreptul meu. Dar ce drept? Legal, totul îi aparținea Anei. Moral… cine mai crede în moralitate când vine vorba de bani?

Într-o zi ploioasă de noiembrie, am deschis cutia cu fotografii. Am găsit o poză cu mine și Piotr la mare, eu aveam vreo șapte ani, el mă ținea de mână și râdea larg. Am plâns ore întregi.

Mama a venit la mine în cameră:

— Irina… știu că doare. Dar trebuie să mergem mai departe.

— Cum? Cum să merg mai departe când simt că nu mai am niciun rost?

— Ai pe noi… ai amintirile tale cu Piotr.

Dar nu era suficient.

Într-o seară târzie, tata a spart tăcerea:

— Poate ar trebui să vorbim cu un avocat…

— Pentru ce? — am întrebat obosită.

— Pentru tine! Pentru dreptatea ta!

Am refuzat. Nu voiam scandaluri și procese interminabile. Voiam doar să știu că Piotr nu m-a uitat.

Într-o zi am primit un plic de la Ana. Era cheia apartamentului din București și un bilet: „Poți merge oricând vrei să-ți iei ce vrei din lucrurile lui Piotr.”

Am mers singură într-o duminică dimineață. Apartamentul mirosea a praf și a tristețe. Am găsit jurnalul lui Piotr într-un sertar. Pe prima pagină scria: „Irina va rămâne mereu sufletul meu bun.”

Am ieșit din apartament cu jurnalul strâns la piept și cu lacrimile curgând șiroaie pe obraji.

Acum stau la masa din bucătărie și privesc cutia cu fotografii și jurnalul lui Piotr. Mă întreb dacă familia înseamnă doar sânge sau și recunoaștere reciprocă. Dacă dragostea dintre frați poate fi ștearsă de o semnătură pe o hârtie sau dacă rămâne vie în amintiri.

Oare câți dintre voi v-ați simțit vreodată invizibili în propria familie? Ce ați face dacă tot ce v-a rămas ar fi doar o cutie de amintiri?