Sunetul tăcerii: Inima pierdută într-o casă de mașini

— Nu mai suport liniștea asta, Mara! am strigat, deși știam că nu-mi va răspunde nimeni. Mara era doar vocea sintetică a sistemului meu de casă inteligentă, programată să-mi aprindă luminile, să-mi gătească micul dejun și să-mi amintească să iau pastilele. Dar, în seara aceea, când am intrat în apartamentul meu din București, mi s-a părut că tăcerea apasă pe pereți ca o plapumă grea de plumb.

Totul era perfect ordonat: aspiratorul robotic tocmai terminase de lustruit parchetul, frigiderul îmi trimisese deja pe telefon lista cu alimentele care urmau să expire, iar televizorul pornea automat pe știrile de la ora 19. Și totuși, ceva lipsea. M-am așezat pe canapea și am privit în gol. De când murise mama, cu doi ani în urmă, nu mai simțisem căldura unei prezențe umane în casa asta. Tata plecase la țară, la Bistrița, refuzând să accepte lumea asta nouă în care totul se rezolva printr-un click.

— Bună seara, Vlad. Cum te simți astăzi? a întrebat Mara cu vocea ei calmă.

— Singur, Mara. Foarte singur.

A urmat o pauză scurtă, apoi Mara a început să redea o melodie veche de la Compact. Am zâmbit amar. Nici măcar algoritmul ei nu știa ce să spună când nu există soluții tehnice pentru suflet.

Am crescut într-un apartament mic din Drumul Taberei, unde mama făcea sarmale și tata repara vechiul televizor Diamant. Atunci nu aveam nici măcar un calculator. Acum aveam tot ce-și putea dori un om modern: termostat inteligent, asistent vocal, chiar și un robot care să-mi aducă paharul cu apă la pat. Dar nu mai aveam pe nimeni cu care să râd sau să mă cert.

Într-o zi de sâmbătă, am primit un mesaj de la sora mea, Ioana: „Vlad, vii la ziua lui Daria? Tata întreabă dacă mai știi drumul spre casă.” Am oftat. Nu mai fusesem la Bistrița de la înmormântarea mamei. Mi-era teamă de privirile lor acuzatoare, de întrebările despre viața mea „modernă”, despre lipsa unei familii proprii.

— Mara, rezervă-mi un bilet la tren pentru mâine dimineață.

— Rezervare efectuată. Plecarea este la ora 7:15 din Gara de Nord.

A doua zi, trenul m-a legănat ore întregi printre dealuri și sate uitate de lume. Am privit pe geam și mi-am amintit cum mergeam cu tata la pescuit pe Someș. Atunci nu aveam nevoie de nimic altceva decât de o undiță și o pungă cu mămăligă.

Când am ajuns acasă, tata m-a întâmpinat în poartă. Era mai bătrân decât îl țineam minte, cu ochii roșii și mâinile tremurânde.

— Ai venit…

— Am venit, tată.

În casă mirosea a cozonac și a lemn ars. Ioana pregătise masa pentru toată familia: verișori gălăgioși, mătuși curioase, copii alergând printre scaune. Daria, nepoata mea, a venit la mine cu un desen:

— Uite, ți-am făcut un robot! Să nu mai fii singur!

Am râs și am simțit cum mi se umezește privirea. Tata s-a așezat lângă mine și mi-a pus mâna pe umăr:

— Vlad, tu chiar crezi că toate mașinile astea pot ține loc de oameni?

Nu i-am răspuns atunci. Seara târziu, după ce toți au plecat la culcare, am ieșit pe prispă cu el.

— Știi… după ce-a murit mama ta, am vrut să vând casa asta. Mi-era prea greu singur. Dar apoi au început să vină copiii pe aici… Și mi-am dat seama că nu pereții sau mobila contează. Contează cine râde sau plânge în ei.

Am stat mult timp în liniște. Apoi l-am întrebat:

— Crezi că mai pot să simt și eu asta? Sau m-am obișnuit prea tare cu tăcerea?

Tata a zâmbit trist:

— Tăcerea e bună doar dacă știi că cineva te așteaptă s-o spargă.

Când m-am întors la București, apartamentul meu părea și mai rece. Mara m-a întâmpinat ca de obicei:

— Bun venit acasă, Vlad.

Am privit spre rafturile perfect ordonate și spre ecranul telefonului care clipea cu notificări inutile. Am luat desenul Dariei și l-am pus pe frigider. Pentru prima dată după mult timp, am simțit nevoia să sun pe cineva.

— Ioana… ai timp să bem o cafea mâine?

Vocea ei surprinsă mi-a adus un zâmbet sincer:

— Sigur că da! Poate vii și tu mai des printre oameni…

În acea noapte am stins toate luminile automate și am deschis larg fereastra. Am ascultat zgomotele orașului — claxoane, râsete pe stradă, pași grăbiți — și mi-am dat seama că sunetul tăcerii e cel mai greu atunci când nu ai cu cine să-l împarți.

Oare câți dintre noi ne ascundem singurătatea în spatele tehnologiei? Și cât timp ne va lua să redescoperim căldura unei prezențe umane? Poate că adevărata casă nu e cea plină de mașini inteligente, ci cea în care inima bate alături de altcineva.