„Nu vreau să vii la nunta mea, mamă”: Povestea unei despărțiri sufletești

— Mamă, trebuie să vorbim. Vocea Zorinei tremura, iar ochii îi fugeau spre fereastra aburită de ploaia de toamnă. Stăteam una în fața celeilalte, la masa din bucătăria mică, cu ceștile de ceai între noi ca două insule reci. Simțeam că urmează ceva rău, dar nu eram pregătită pentru cuvintele care aveau să-mi sfâșie sufletul.

— Nu vreau să vii la nunta mea.

Am simțit cum mi se taie respirația. Am clipit de câteva ori, încercând să înțeleg dacă am auzit bine. Zorina, fetița mea cu ochi mari și visători, cea cu care împărțisem toate secretele adolescenței, îmi spunea să nu vin la cel mai important moment din viața ei.

— De ce? am șoptit, vocea abia ținându-se pe picioare.

— Pentru că… pentru că nu te înțelegi cu Radu. Și nu vreau să fie tensiuni în ziua aia. Vreau să fie liniște, mamă. Te rog să înțelegi.

Mi-am amintit de toate serile când stăteam împreună la povești, când îi ascultam necazurile despre profesori sau iubiri neîmpărtășite. Am fost acolo când a plâns după primul băiat care i-a frânt inima, când și-a luat licența și când s-a mutat singură într-o garsonieră din Militari. Am plâns atunci, dar eram mândră: „I-am dat aripi”, mi-am spus.

Apoi l-a cunoscut pe Radu. Un băiat tăcut, cu privirea mereu încruntată și replici scurte. De la început am simțit că nu mă place. Încercam să fiu amabilă, să-l invit la masă de sărbători, dar răspundea monosilabic sau se retrăgea pe balcon cu telefonul. Odată i-am spus Zorinei:

— Nu știu ce vezi la el, draga mea. Parcă nici nu vrea să fie aici.

— Mamă, e doar obosit, are mult de lucru la firmă. Dă-i timp.

Am încercat să-i dau timp. Dar tensiunile au crescut. La Crăciunul trecut, când am făcut sarmale împreună și am pus colinde vechi pe fundal, Radu a venit la masă și a spus:

— Nu pot să mănânc asta, are prea mult usturoi.

Zorina s-a ridicat imediat și a mers după el în bucătărie. Am auzit-o șoptindu-i:

— Hai, te rog, măcar azi încearcă să fii drăguț.

El a ridicat din umeri și a ieșit afară la țigară. M-am simțit umilită în propria casă. După aceea, vizitele lor au devenit tot mai rare. Zorina îmi scria mesaje scurte: „Suntem ocupați”, „Poate altă dată”.

Când mi-a spus că se mărită cu Radu, am încercat să par fericită:

— Felicitări! Când facem planuri?

— Nu știu încă… Radu vrea ceva restrâns. Doar familia apropiată.

Am simțit un nod în gât. Familia apropiată? Eu nu mai eram parte din ea?

În seara aceea am plâns singură în pat, cu poza noastră de la mare în mână — eu și Zorina râzând cu părul ud de valuri. Unde dispăruse fetița mea? Ce făcusem greșit?

Am încercat să vorbesc cu ea:

— Zorina, te rog… Spune-mi ce s-a întâmplat între noi.

— Nimic, mamă! Doar că… Radu simte că îl judeci mereu. Și eu mă simt prinsă la mijloc.

— Eu doar vreau să fii fericită! Nu vreau să te pierd…

— Nu mă pierzi! Doar… lasă-mă să trăiesc cum vreau eu.

Am început să mă gândesc la copilăria ei. La serile când îi citeam povești cu Ilinca și Măriuca, la excursiile cu trenul la bunici în Focșani. Mereu am vrut să-i fiu aproape, să nu simtă lipsa tatălui care ne-a părăsit când avea doar cinci ani. Am muncit două joburi ca să-i pot cumpăra haine frumoase și cărți noi. Am renunțat la visele mele pentru ea.

Acum mă simțeam ca o străină în viața propriei fiice.

În ziua nunții am stat acasă, cu telefonul pe masă și ochii pe fereastră. Nicio poză, niciun mesaj. Doar liniște și ploaie măruntă pe geamuri.

Seara târziu, Zorina mi-a trimis un SMS: „Sper că într-o zi vei înțelege.”

Am rămas cu ochii în lacrimi și cu inima frântă. Oare unde greșim ca părinți? Cât trebuie să ne sacrificăm pentru copiii noștri? Și când vine momentul să-i lăsăm să zboare fără noi?

Poate că dragostea adevărată e să știi când să te retragi… Dar cine îmi vindecă mie dorul de copilul meu?