Refugiul de la birou: Fuga mea de acasă și de mine însămi

— Nu mai suporți nici să mă vezi, nu-i așa, Irina? vocea lui Sorin răsună în bucătăria mică, printre aburii cafelei reci și mirosul de pâine prăjită arsă. M-am oprit cu mâna pe clanța ușii, simțind cum mi se strânge stomacul. Era ora 7:15 dimineața și deja simțeam că ziua e pierdută.

— Nu e adevărat, am murmurat, evitând să-l privesc. Dar știam că mințeam. În ultimul timp, fiecare gest al lui Sorin mă irita: felul în care își lăsa șosetele pe jos, cum comenta știrile la televizor sau cum mă întreba obsesiv dacă am plătit întreținerea. Totul părea să mă apese, să mă sufoce.

Am ieșit pe ușă fără să-i răspund la ultima întrebare. În lift, mi-am privit chipul palid în oglinda zgâriată. Mă întrebam când am ajuns să-mi doresc mai mult să fiu la birou decât acasă. Poate după ce mama a început să mă sune zilnic să-mi spună că nu sunt o soție bună. Poate după ce Maria, fiica noastră adolescentă, a început să-mi trântească ușa în nas și să-mi spună că nu înțeleg nimic din viața ei.

La birou, totul părea mai simplu. Colegii mei, Radu și Camelia, glumeau despre traficul din București și despre cât de greu găsești un loc de parcare. Nimeni nu-mi cerea să fiu altceva decât Irina de la Resurse Umane. Aici nu eram nici soție, nici mamă, nici fiica care dezamăgește. Eram doar eu.

— Irina, vii la cafea? mă întreabă Camelia, zâmbind larg.

— Vin imediat, îi răspund, dar rămân pe scaun încă cinci minute, privind absentă la ecranul calculatorului. Îmi verific mesajele: două de la Sorin („Să nu uiți să iei pâine” și „De ce nu răspunzi?”), unul de la mama („Sper că nu l-ai supărat iar pe Sorin”) și unul de la Maria („Nu-mi mai verifica camera!”).

Simt cum mă cuprinde un val de oboseală. De ce toată lumea are ceva de reproșat? De ce nu pot fi lăsată în pace?

Ziua trece greu. La prânz, primesc un telefon de la șeful meu, domnul Popescu:

— Irina, ai putea să rămâi peste program? Avem nevoie urgent de raportul acela pentru mâine.

— Sigur, rămân cât e nevoie, spun fără ezitare. E prima dată când mă bucur sincer că trebuie să stau peste program.

La ora 19:30 biroul e aproape gol. Radu își ia rămas bun:

— Să nu te prind că lucrezi prea mult! Ai grijă de tine!

Zâmbesc forțat și dau din cap. În realitate, nu vreau să plec acasă. Mă gândesc la Sorin, care probabil va fi deja nervos că am întârziat. La Maria, care va fi închisă în camera ei cu muzica dată tare. La mama, care va suna iar să mă întrebe dacă totul e bine.

Mă uit pe geam la luminile orașului și simt un gol imens în stomac. Ce caut eu aici? De ce nu pot vorbi deschis cu Sorin? De ce nu pot spune „Nu mai pot!”?

Telefonul sună din nou. E Sorin.

— Unde ești? De ce nu răspunzi?

— Am mult de lucru…

— Nu te cred! Tot timpul găsești scuze ca să stai departe de noi! Ce vrei să demonstrezi?

Îmi mușc buza ca să nu izbucnesc în plâns.

— Nu vreau să demonstrez nimic… doar… am nevoie de puțin timp pentru mine.

— Pentru tine? Dar noi? Familia ta? Nu contează?

Închid ochii și inspir adânc. Îmi dau seama că nu mai pot fugi la nesfârșit. Dar nici nu știu cum să mă întorc.

Ajung acasă târziu. În sufragerie e liniște. Sorin stă pe canapea cu telecomanda în mână.

— Ai ajuns într-un final…

— Da…

— Știi ceva? Dacă nu-ți place aici, poți pleca! Nu te mai ține nimeni cu forța!

Mă uit la el și văd furie, dar și oboseală. Poate și el s-a săturat de tăcerile noastre apăsătoare.

Maria iese din cameră:

— Vă certați iar? Nu vă mai suport!

Ușa trântită răsună ca un verdict. Mă prăbușesc pe scaun și simt lacrimile curgând fără oprire.

— Sorin… eu nu mai știu cine sunt…

El tace. Pentru prima dată după mult timp, tăcerea lui nu mă enervează. Poate pentru că simt că nici el nu știe cine mai suntem împreună.

Noaptea trece greu. Mă gândesc la toate momentele în care am ales să tac, să fug la muncă sau să mă ascund după treburi casnice doar ca să evit discuțiile grele. Mă gândesc la Maria și la cât de mult ne-am îndepărtat una de alta. La mama și la așteptările ei imposibile.

Dimineața mă găsește obosită și nesigură. Îmi fac cafeaua și îl privesc pe Sorin care citește ziarul fără să spună nimic.

— Sorin… trebuie să vorbim serios despre noi…

El ridică privirea și pentru prima dată văd teamă în ochii lui.

Poate că fuga mea la muncă n-a fost decât o amânare a adevărului. Poate că a venit timpul să aleg: continui să fug sau am curajul să schimb ceva?

Oare câți dintre noi ne ascundem în spatele rutinei ca să evităm adevărul? Cât timp putem fugi până când totul se prăbușește?