Umbrele din spatele ferestrei: Povestea unei mame plecate la muncă în Italia

— Nu pot să cred că ai făcut asta, Sorin! Cum ai putut? Cum ați putut voi toți să-mi ascundeți așa ceva? vocea mea răsună spartă prin telefon, deși încerc să-mi stăpânesc lacrimile. Sunt într-o cameră mică dintr-un apartament vechi din Torino, cu pereții galbeni și miros de cafea tare. Mâinile îmi tremură, iar inima îmi bate nebunește. Pe ecranul telefonului, chipul fiului meu cel mare, Vlad, se ferește de privirea mea.

— Mamă, nu e așa cum crezi… Tata… el… a fost greu pentru toți, încearcă Vlad să spună, dar vocea îi piere.

— Greu? Pentru voi? Dar pentru mine? Ani de zile am spălat bătrâni, am curățat case străine, am dormit pe saltele vechi doar ca să vă trimit bani! Am ratat serbările voastre, zilele voastre de naștere… pentru ce? Pentru ca voi să mă mințiți?

Afară plouă mocnit. Mă uit pe geam la străzile străine și mă simt mai singură ca niciodată. Îmi amintesc ziua când am plecat din satul nostru din Bacău. Sorin m-a condus la autocar, cu ochii în pământ. Băieții mei, Vlad și Radu, plângeau pe ascuns. Le-am promis că mă voi întoarce repede, că totul va fi bine. Dar anii au trecut și fiecare întoarcere acasă era mai rece, mai distantă.

Când am ajuns prima dată în Italia, nu știam limba, nu știam pe nimeni. Am dormit pe jos, am mâncat resturi și am plâns nopți întregi de dorul lor. Dar nu m-am plâns niciodată. Le trimiteam bani și poze cu zâmbetul pe buze. Îmi spuneam că fac totul pentru ei.

Acum două zile, o vecină din sat mi-a trimis un mesaj pe Facebook: „Lidia, ai grijă… Sorin nu e singur.” Am crezut că e o răutate. Dar apoi am început să întreb discret. O altă femeie din sat mi-a spus direct: „L-am văzut pe Sorin cu o fată tânără la magazin. Nu păreau doar prieteni.”

Am sunat acasă. Nimeni nu mi-a răspuns ore întregi. Când în sfârșit Vlad mi-a răspuns, vocea lui era ciudat de rece. Am simțit că ceva nu e în regulă.

— Mamă, nu te supăra… Tata are nevoie de cineva lângă el. Tu ești mereu plecată…

M-am prăbușit pe pat și am plâns ca un copil. Mi-am amintit toate serile când vorbeam cu Sorin la telefon și el părea grăbit să închidă. Toate mesajele la care răspundea scurt. Toate vacanțele când mă simțeam o străină în propria casă.

În seara aceea am sunat-o pe sora mea, Maria.

— Lidia, nu vreau să-ți spun eu… dar lumea vorbește de luni bune. Sorin nu se mai ascunde. Radu și Vlad știu totul, dar au zis că nu vor să te rănească.

— Să nu mă rănească? Să mă mintă? Să mă lase să trăiesc în minciună?

Maria a tăcut. Știa că nu există cuvinte care să mă aline.

A doua zi la muncă am fost ca o umbră. Doamna Teresa m-a întrebat dacă sunt bolnavă.

— Nu, doamnă… doar dor de casă…

Dar adevărul era că mă simțeam trădată de toți. De soțul meu, de copiii mei, de toată lumea care știa și a tăcut.

Seara am primit un mesaj de la Radu:

„Mamă, te rog să nu fii supărată pe noi. Am vrut doar să fie liniște acasă.”

Liniște? Ce fel de liniște e asta? O liniște plină de minciuni și secrete?

Am început să mă întreb dacă sacrificiul meu a avut vreun rost. Dacă banii trimiși au cumpărat doar tăcere și distanță între noi. Dacă dragostea mea de mamă a fost suficient de puternică sau dacă am greșit când am ales să plec.

Într-o seară, după ce am terminat treaba la doamna Teresa, m-am uitat lung la poza familiei mele de pe noptieră. Zâmbetele lor păreau false acum. M-am întrebat dacă aș fi putut face altfel.

Am sunat din nou acasă. De data asta mi-a răspuns Sorin.

— Lidia… îmi pare rău că ai aflat așa…

— Îți pare rău? Atât poți spune?

— Nu știu ce vrei să fac… Tu ești mereu plecată… Eu sunt singur…

— Și eu sunt singură aici! Dar eu nu mi-am găsit pe altcineva! Eu am muncit pentru voi!

A tăcut mult timp.

— Poate ar trebui să te întorci acasă…

— Și dacă mă întorc? Ce găsesc? O familie care m-a uitat?

Nu mi-a răspuns.

În noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am gândit la toate femeile ca mine pe care le-am întâlnit aici: Mariana care și-a găsit soțul cu alt copil acasă; Violeta care primește doar mesaje reci de la fiica ei; Ioana care nu mai vrea să se întoarcă niciodată. Toate avem aceeași poveste: sacrificii făcute pentru nimic.

M-am întrebat dacă lumea are dreptate când spune că femeile plecate caută altceva în străinătate. Eu n-am căutat decât un trai mai bun pentru ai mei. Dar poate că am pierdut totul pe drum.

Acum stau aici, într-o cameră străină, cu sufletul gol și mă întreb: oare merită vreodată sacrificiul unei mame? Oare dragostea se poate cumpăra cu bani trimiși acasă?

Poate voi aveți un răspuns…