Casa care ne-a despărțit: povestea unei trădări de familie

— Nu pot să cred, Pauli! Cum adică vrea să-i dea casa lui Radu? Am muncit aici ca niște nebuni!
Vocea mea răsuna în bucătăria mică, încă mirosind a vopsea proaspătă și a speranțe spulberate. Mâinile îmi tremurau pe cana de ceai, iar ochii lui Paul, soțul meu, erau roșii de oboseală și furie.
— Nici eu nu înțeleg, Ilinca. Mama… nu știu ce-i cu ea. Parcă nici nu-i pasă că am băgat toți banii noștri aici.

Totul a început acum șase luni, când soacra mea, doamna Mariana, ne-a rugat să o ajutăm cu vechiul ei cămin din satul natal, la marginea Bacăului. Casa nu mai fusese locuită de ani buni, iar acoperișul stătea să cadă. Paul și cu mine am văzut în asta o oportunitate: să avem un loc al nostru, aproape de natură, unde copiii noștri să poată alerga liberi. Am vândut mașina mea și am luat un credit mic pentru materiale. Sâmbătă de sâmbătă, mergeam acolo cu trenul sau cu microbuzul, încărcați cu scule și speranță.

— Ilinca, o să fie bine. O să vezi, aici ne facem viața noastră, spunea Paul în fiecare weekend, când ne întorceam acasă cu mâinile crăpate și hainele pline de praf.

Am schimbat geamurile, am pus gresie în bucătărie, am zugrăvit fiecare cameră. Chiar și copiii noștri, Ana și Vlad, au ajutat la grădinărit. Într-o seară, după ce am terminat de montat mobila nouă din sufragerie, am deschis o sticlă de vin ieftin și am sărbătorit ca niște copii.

— E casa noastră acum! a strigat Vlad, alergând pe holuri.

Dar totul s-a năruit într-o după-amiază ploioasă de aprilie. Mariana a venit pe neanunțate, cu o pungă de plase și un zâmbet ciudat.

— Dragilor, trebuie să vorbim ceva important…

Ne-am așezat toți la masă. Mariana a început să se fâstâcească, evitând privirea lui Paul.

— M-am gândit mult… Știți că Radu nu are unde sta acum. S-a despărțit de Irina și… mă gândeam să-i dau lui casa asta. Voi sunteți tineri, vă descurcați oriunde…

Am simțit cum mi se taie respirația.

— Cum adică? Noi am investit tot ce aveam aici! am izbucnit eu.

Paul a rămas mut. Mariana a ridicat din umeri:

— E fratele tău mai mic, Paul. Are nevoie de ajutor. Voi aveți deja un apartament în oraș…

— Dar mama! Noi am renovat totul! Cu banii noștri! a ridicat vocea Paul.

Mariana s-a ridicat brusc:

— Nu vreau ceartă! Casa e a mea și fac ce vreau cu ea!

A ieșit trântind ușa. Am rămas cu toții înmărmuriți.

În zilele următoare, tăcerea s-a așternut între noi ca o ceață groasă. Paul a încercat să vorbească cu fratele lui, dar Radu a răspuns sec:

— Nu e vina mea că mama vrea să mă ajute. Dacă nu vă convine, nu mai veniți aici.

Am simțit cum resentimentele cresc între noi ca niște buruieni otrăvitoare. Copiii au început să întrebe de ce nu mai mergem la „casa noastră”. Eu nu mai puteam dormi nopțile de nervi și nedreptate.

Într-o seară, Paul a venit acasă palid:

— Am blocat-o pe mama pe telefon. Nu mai pot. M-a sunat să-mi spună că suntem nerecunoscători.

M-am uitat la el și mi-au dat lacrimile:

— Ce facem acum? Tot ce-am construit împreună… pentru nimic?

Au trecut săptămâni fără să vorbim cu Mariana sau cu Radu. Prietenii ne-au întrebat ce s-a întâmplat; am evitat subiectul cât am putut. Mama mea m-a certat:

— Ilinca, trebuia să ceri ceva scris! În ziua de azi nu te mai poți baza nici pe familie…

Dar cine se gândește la acte când e vorba de părinți? Cine crede că va fi trădat chiar de cei care ar trebui să te susțină?

Într-o zi, Ana mi-a adus un desen: o casă mare, colorată, cu toată familia zâmbind în fața ei.

— Mami, când ne întoarcem la casa noastră?

Nu am știut ce să-i răspund. M-am simțit mică și neputincioasă.

Acum stau în apartamentul nostru mic din oraș și mă uit la mâinile crăpate ale lui Paul. Încercăm să mergem mai departe, dar rana e încă deschisă. Familia noastră s-a rupt din cauza unei case care trebuia să ne unească.

Mă întreb: oare cât valorează încrederea într-o familie? Și dacă nu ne putem baza pe cei dragi… pe cine ne mai putem baza?