După 35 de ani de căsnicie, soțul m-a părăsit pentru o ghicitoare: Povestea mea la 62 de ani

— Nu pot să cred, Mircea! După tot ce am trăit împreună, tu chiar pleci? Pentru… pentru o ghicitoare? Am simțit cum mi se rupe ceva în piept când am rostit cuvântul acela. Ghicitoare. Un cuvânt ridicol, aproape comic, dacă nu ar fi fost atât de tragic pentru mine. Mircea stătea în pragul ușii, cu geanta lui veche de piele în mână, aceeași cu care mergea la serviciu în fiecare zi timp de 35 de ani. Avea ochii roșii, dar nu plângea. Nu mai era nimic de spus între noi, dar totuși am continuat să vorbesc, ca și cum aș fi putut schimba ceva.

— Ana, nu mai pot. Nu mai pot să trăiesc așa. Nu e vina ta… E vina mea. M-am sufocat în rutina asta. Ea… ea mă face să mă simt viu din nou.

M-am prăbușit pe scaunul din bucătărie, același pe care stăteam când îi făceam cafeaua dimineața. Am simțit cum lumea mea se destramă, cum toate certurile, împăcările, vacanțele la mare cu copiii, serile în care ne uitam la televizor fără să vorbim — toate se transformau într-o ceață groasă și rece.

Aveam 62 de ani și eram singură pentru prima dată după o viață întreagă. Copiii noștri, Radu și Ioana, erau plecați de mult la casele lor. Radu lucra în Cluj ca medic, iar Ioana era profesoară în București. Amândoi aveau viețile lor și rareori ne vizitau. Acum, când le-am dat vestea, au reacționat diferit.

— Mamă, nu pot să cred! Tata? Pentru o ghicitoare? a exclamat Ioana la telefon. — Cum să facă una ca asta?

Radu a fost mai reținut:

— Mamă, poate că tata trece printr-o criză… Poate are nevoie de ajutor. Dar tu? Cum te simți tu?

Nu știam ce să răspund. Mă simțeam ca un obiect vechi lăsat într-un colț de casă. M-am uitat în oglindă și am văzut o femeie cu părul alb, riduri adânci și ochi goi. Unde dispăruse Ana cea tânără, care râdea cu poftă la glumele lui Mircea? Unde era femeia care dansa desculță prin bucătărie când făcea sarmale pentru Crăciun?

Zilele au trecut greu. Vecinele au început să șușotească pe la colțuri. Doamna Stanciu m-a întâlnit la piață și mi-a spus cu un zâmbet fals:

— Vai, Ana dragă, am auzit… Ce rușine! După atâția ani… Dar să știi că bărbații sunt slabi.

Am simțit cum mă sufoc de rușine și furie. De ce trebuia să port eu povara deciziei lui Mircea? De ce eram eu judecată?

Într-o seară, când nu mai suportam liniștea casei goale, am sunat-o pe sora mea, Mariana.

— Ana, nu lăsa să te doboare! Ești mai puternică decât crezi. Vino la mine câteva zile!

Am acceptat. La Mariana am găsit puțină alinare, dar și acolo nu puteam scăpa de gândurile mele. Într-o noapte am izbucnit:

— Mariana, ce am făcut greșit? De ce a plecat Mircea? Nu am fost destul de bună?

Ea m-a strâns în brațe:

— Nu e vina ta! Oamenii se schimbă… Dar tu ai dreptul să fii fericită!

Dar cum să fii fericită când tot ce ai construit se prăbușește peste noapte?

După câteva săptămâni, Mircea a venit să-și ia restul lucrurilor. Era alt om: mai slab, dar parcă mai tânăr. Avea un zâmbet ciudat pe față.

— Ana… îmi pare rău. Dar nu mă mai regăseam aici. Ea… Lidia mă ascultă, mă înțelege.

— O ghicitoare te înțelege mai bine decât femeia cu care ai crescut copiii?

A tăcut. Am vrut să-l urăsc, dar nu puteam. Îl iubeam încă, cu toată durerea din suflet.

Au urmat luni grele. Am început să merg la biserică mai des, să vorbesc cu preotul satului.

— Ana, Dumnezeu nu te lasă singură. Poate e timpul să te redescoperi.

Am început să citesc din nou cărți vechi, să cos goblenuri și să ies la plimbare prin parc. Am cunoscut alte femei ca mine — părăsite sau văduve — și am început să povestim despre viețile noastre la o cafea.

Într-o zi, Ioana a venit acasă cu nepoata mea cea mică.

— Mamă, nu vreau să te văd așa! Tu ești stâlpul nostru! Hai să facem ceva împreună!

Am început să gătim împreună și am râs pentru prima dată după mult timp.

Dar rana rămâne acolo. În fiecare seară mă întreb: dacă nu eram eu destul de bună? Dacă Mircea s-ar întoarce mâine, l-aș primi înapoi?

Viața după 62 de ani nu e ușoară când ești singură și lumea te judecă pentru eșecul altuia. Dar încerc să mă ridic în fiecare zi și să găsesc un sens nou.

Poate că nu există răspunsuri simple la trădare și singurătate. Dar vă întreb: voi ce ați face dacă tot ce ați construit s-ar nărui peste noapte? Cum v-ați regăsi demnitatea?