La 48 de ani, din nou mamă: Povestea unei alegeri neașteptate

— Tu glumești, nu-i așa? — vocea Ioanei, sora mea mai mică, tremura la telefon. — La vârsta asta? Ce-o să zică lumea?

Am rămas cu receptorul în mână, privind în gol spre fereastra bucătăriei. Era o după-amiază mohorâtă de martie, iar norii apăsau parcă și mai tare pe umerii mei. Nu-mi venea să cred că la 48 de ani, după un divorț dureros și două fete mari, viața mă pusese din nou în fața unui test pe care nu-l mai credeam posibil: eram însărcinată.

Nu știu dacă am simțit mai întâi frică sau rușine. Poate amândouă. În mintea mea se derulau deja replicile celor din jur: „La vârsta asta?”, „O să râdă lumea de tine!”, „Ce-o să faci cu un copil când tu ar trebui să te bucuri de liniște?”

— Mamă, ești bine? — Maria, fiica mea cea mică, a intrat în bucătărie cu ochii ei mari și curioși. Avea 22 de ani și tocmai se întorsese de la facultate.

Am ezitat. Cum să-i spun? Cum să le spun fetelor mele că vor avea un frate sau o soră? Că mama lor, care abia se obișnuise cu singurătatea și liniștea casei, urma să o ia de la capăt?

— Maria, trebuie să-ți spun ceva important… — vocea mi s-a frânt. Am simțit lacrimile cum îmi ard ochii.

A tăcut și s-a așezat lângă mine. I-am spus totul, cu teamă și rușine. A ascultat fără să mă întrerupă, apoi m-a luat în brațe.

— Mamă, e viața ta. Dacă tu simți că poți, eu sunt aici.

M-am simțit ușurată pentru o clipă. Dar apoi au venit telefoanele. Ioana a insistat că „nu e normal”, că „o să râdă lumea”, că „nu te mai gândești la tine”. Mama mea, bătrână și obosită, a oftat adânc:

— Nu știu ce să zic… Pe vremea mea, femeile la vârsta ta aveau deja nepoți mari.

Prietenii mei au reacționat diferit. Unele colege de la școală (sunt profesoară de limba română) mi-au spus pe șoptite:

— Ești curajoasă… dar nu ți-e frică?

Altele au râs pe sub mustață:

— Poate ai vrut să-ți demonstrezi că încă poți!

În fiecare zi mă trezeam cu inima strânsă. Mă uitam în oglindă și nu mă recunoșteam. Mă întrebam dacă nu cumva greșesc față de fetele mele, față de mine însămi. Mă simțeam vinovată că nu pot fi doar „mama perfectă”, ci și femeia care vrea să trăiască încă o dată miracolul maternității.

Tatăl copilului — Mihai — era cu 7 ani mai tânăr decât mine. Ne cunoscuserăm la un curs de formare profesională și ne apropiase pasiunea pentru literatură. Când i-am spus vestea, a rămas mut câteva secunde.

— Ești sigură? — m-a întrebat încet.

— Da.

A oftat adânc și a zâmbit stângaci:

— Nu știu dacă sunt pregătit… dar vreau să încercăm.

A fost singurul care nu m-a judecat. Dar nici el nu era sigur pe el. Simțeam asta în fiecare gest al lui: ezitarea când mă ținea de mână pe stradă, privirile aruncate peste umăr când ne întâlneam cu cunoscuți.

Lunile au trecut greu. La școală, copiii râdeau pe ascuns:

— Doamna profesoară are burtică! — șușoteau fetele din clasa a VIII-a.

Colegele mă priveau cu milă sau cu invidie ascunsă. Uneori mă întrebam dacă nu cumva am făcut o greșeală ireparabilă.

Într-o seară, după o ceartă cu Ioana care insista că „nu e normal ce faci”, am izbucnit:

— De ce trebuie să trăiesc după regulile altora? De ce trebuie să-mi fie rușine că viața mi-a dat o nouă șansă?

Ioana a tăcut. Am văzut lacrimi în ochii ei.

— Mi-e teamă pentru tine… Nu vreau să suferi iar.

Atunci am înțeles: nu era doar prejudecata lumii, ci și frica celor dragi că nu voi face față. Că voi fi judecată, respinsă, poate chiar izolată.

Dar copilul creștea în mine și cu fiecare mișcare simțeam că e al meu, că e parte din mine și din curajul meu de a trăi altfel.

Când l-am născut pe Radu, la începutul lui decembrie, am plâns ca un copil. Maria și Ana (fiica cea mare) au venit la spital cu flori și lacrimi în ochi.

— E frățiorul nostru! — a spus Maria și l-a luat în brațe.

Mihai a venit abia a doua zi. Era palid și tăcut. S-a uitat la mine lung:

— Nu știu dacă pot fi tată… dar vreau să încerc pentru tine.

Au trecut doi ani de atunci. Radu aleargă prin casă și umple fiecare colț cu râsete. Viața mea nu mai e liniștită sau previzibilă. Sunt obosită, uneori speriată, dar mai vie ca niciodată.

Oamenii încă vorbesc. Unii mă privesc cu milă, alții cu admirație sau cu neîncredere. Dar eu am ales pentru mine.

Mă întreb uneori: oare câte femei trăiesc cu frica de „ce zice lumea” și uită să-și asculte inima? Dacă ați fi fost în locul meu… ce ați fi ales?