Astăzi mi-am dat afară fiul și nora: Când dragostea de mamă devine povară

— Nu mai pot, Vlad! Nu mai pot! Am urlat, cu vocea tremurândă, în mijlocul sufrageriei, în timp ce nora mea, Irina, stătea cu mâinile încrucișate și privirea pierdută spre fereastră. Vlad, fiul meu, a rămas nemișcat, cu ochii mari, ca un copil prins cu minciuna.

Nu-mi amintesc să fi ridicat vreodată tonul la el. Dar astăzi, după luni de zile în care apartamentul meu din Drumul Taberei s-a transformat într-un hotel pentru ei, după atâtea seri în care m-am retras în bucătărie ca să nu-i deranjez, după atâtea dimineți în care am găsit vase murdare și haine aruncate peste tot, am simțit că mă sufoc.

Totul a început când Vlad a venit cu Irina la ușă, cu două valize și priviri vinovate. „Mamă, e doar pentru câteva săptămâni. Până ne găsim ceva de închiriat. Știi cum e cu chiriile acum…” Am zâmbit și le-am spus că e casa lor. În adâncul sufletului meu, simțeam însă o neliniște pe care am ignorat-o.

Primele zile au fost pline de râsete și povești la cafea. Mă bucuram să-i am aproape. Dar săptămânile s-au transformat în luni. Irina lucra de acasă, ocupând sufrageria cu laptopul și hârtiile ei. Vlad venea târziu de la serviciu și se plângea mereu de oboseală. Eu găteam, spălam, făceam cumpărături. Când încercam să le spun ceva despre ordine sau facturi, Irina ridica din umeri: „Suntem stresați, doamnă Maria. O să ne organizăm.”

Într-o seară, după ce am strâns masa singură iar Vlad și Irina se uitau la seriale pe Netflix, am simțit cum mă apasă un nod în gât. M-am dus la baie și am plâns în șoaptă. M-am întrebat: când a devenit casa mea doar un loc de tranzit pentru ei? Unde sunt serile mele liniștite cu o carte? Unde e intimitatea mea?

Am încercat să vorbesc cu Vlad. „Mamă, nu exagera. E greu pentru toată lumea acum. Știi cât costă o chirie decentă? Și oricum, tu ești singură aici…”

Da, sunt singură. Soțul meu a murit acum șapte ani. De atunci, mi-am dedicat viața lui Vlad. Am renunțat la excursii cu prietenele ca să-i pot trimite bani când era student la Cluj. Am vândut bijuteriile mamei ca să-i cumpăr laptop. Am crezut mereu că sacrificiul e dovada supremă de iubire.

Dar nimeni nu m-a întrebat dacă mai pot sau dacă mai vreau să mă sacrific.

Într-o dimineață, am găsit frigiderul gol și chiuveta plină de vase. Irina dormea până la prânz, iar Vlad plecase deja la muncă fără să lase vreun bilet sau măcar un „mulțumesc”. Am simțit că explodez.

Seara aceea a fost momentul rupturii. I-am chemat pe amândoi la masă și le-am spus:
— Trebuie să vorbim serios. Nu mai pot continua așa. Simt că nu mai trăiesc în casa mea.

Irina a oftat teatral:
— Doamnă Maria, nu vrem să vă deranjăm. Dar nici noi nu avem unde merge.

— Sunt sigură că puteți găsi o soluție. Aveți salarii amândoi. Eu nu mai pot fi menajera voastră.

Vlad s-a ridicat nervos:
— Mamă, exagerezi! Noi suntem familia ta!

— Da, sunteți familia mea. Tocmai de aceea vă spun adevărul: nu mai pot trăi pentru voi. Am nevoie de liniștea mea.

A urmat o tăcere grea ca plumbul. Irina a început să plângă și a ieșit din cameră trântind ușa. Vlad s-a uitat la mine cu ochi roșii:
— Nu credeam că poți face asta…

— Nici eu nu credeam că voi ajunge aici.

Au plecat după două zile, fără să mă mai privească în ochi. Casa a rămas brusc prea liniștită. Am stat pe canapea și m-am uitat la pereții goi. M-am simțit vinovată, dar și ușurată.

Oare unde se termină dragostea de mamă și unde începe dreptul la propria viață? Cât trebuie să ne sacrificăm pentru copiii noștri? Poate cineva să-mi răspundă sincer?