„A spus că așa va fi mai bine pentru toți”: Povestea despărțirii mele de Vlad

— Așa va fi mai bine pentru toți, Irina.
Vocea lui Vlad era atât de calmă încât m-a durut mai tare decât orice țipăt. Stătea la masa din bucătărie, cu mâinile împreunate, privindu-mă de parcă ar fi discutat despre vreme. Eu am rămas nemișcată, cu degetele strânse pe cana de ceai care deja se răcise.
— Pentru toți? am reușit să șoptesc, simțind cum fiecare cuvânt îmi taie respirația.
— Pentru tine, pentru mine, pentru copii… Nu mai merge, Irina. Știi și tu.
Nu am plâns atunci. Am rămas acolo, privind la bărbatul cu care împărțisem doisprezece ani din viață, încercând să-mi amintesc când a început totul să se destrame. Poate când am renunțat la jobul meu de la editură ca să stau acasă cu copiii? Sau când el a început să vină tot mai târziu de la birou, invocând mereu „proiecte urgente”?

Seara aceea a fost începutul sfârșitului. A doua zi dimineață, Vlad a plecat devreme, lăsându-mă singură cu gândurile mele și cu două cești goale pe masă. Copiii, Ana și Radu, încă dormeau. M-am uitat la ei și m-am întrebat cum le voi explica că tata nu va mai veni acasă în fiecare seară.

Mama a venit la prânz. A intrat direct în bucătărie și a început să mă certe:
— Ce-ai făcut, Irina? Cum ai ajuns aici? O femeie trebuie să-și țină familia unită!
Am simțit cum mă sufoc. Nu aveam putere să-i răspund. Mama nu știa cât am încercat, cât am tăcut și cât am înghițit doar ca să nu stric liniștea copiilor.

Seara, Ana a venit la mine cu ochii mari:
— Mami, unde e tati?
— Tati are treabă la serviciu, iubita mea…
Am mințit-o. Nu am avut curajul să-i spun adevărul. Radu era prea mic să înțeleagă ceva, dar Ana simțea totul. În noaptea aceea a plâns în somn și m-am simțit cea mai rea mamă din lume.

Au urmat zile în care Vlad venea doar să-i vadă pe copii. Îi aducea jucării noi și dulciuri scumpe, încercând să compenseze absența lui. Eu mă ascundeam în dormitor, ascultând râsetele lor și simțind cum mă sfâșie gelozia și furia. De ce el poate fi tată bun doar câteva ore pe săptămână, iar eu trebuie să fiu mamă tot timpul?

Prietenii au început să mă evite. La școală, alte mame mă priveau cu milă sau curiozitate. „Ai auzit? Irina și Vlad s-au despărțit… Cine știe ce s-a întâmplat?” Am simțit rușinea ca o povară grea pe umeri. În România încă se vorbește pe la colțuri despre femeile „lăsate” de bărbați, ca și cum vina ar fi mereu a lor.

Într-o zi, l-am văzut pe Vlad cu o femeie blondă în fața blocului. Zâmbea altfel decât o făcuse vreodată lângă mine. Atunci am înțeles că nu era vorba doar despre „binele tuturor”. Era vorba despre el, despre dorința lui de libertate sau poate doar despre altcineva.

Am avut o criză de nervi acasă. Am spart o farfurie și am urlat la copii pentru un lucru mărunt. Ana s-a speriat și a fugit la vecina noastră, doamna Stanciu. M-am prăbușit pe podea și am plâns până nu am mai avut lacrimi.

În acea noapte, mi-am sunat sora, pe Simona. Ea locuiește la Cluj și are o familie aparent perfectă.
— Irina, nu ești singură! Nu lăsa pe nimeni să te facă să crezi că e vina ta! Ai dreptul să fii fericită!
Cuvintele ei m-au ajutat puțin, dar rana era prea adâncă.

Au trecut luni până când am reușit să mă ridic din nou. Am găsit un job part-time la o librărie mică din cartier. La început mi-a fost rușine – eu, care visam să scriu cărți, vindeam acum romane ieftine și manuale școlare. Dar acolo am cunoscut oameni noi: doamna Lidia, care venea zilnic după ziar și îmi spunea povești din tinerețea ei; Andrei, un tânăr profesor care m-a invitat la cafea după program.

Cu timpul, am început să mă regăsesc. Am scris din nou – întâi pagini de jurnal pline de furie și tristețe, apoi povestiri scurte pe care le-am publicat anonim pe internet. Oamenii au început să-mi scrie mesaje: „Și eu am trecut prin asta”, „Nu ești singură”.

Vlad a rămas prezent în viața copiilor, dar între noi nu mai era nimic de spus. Uneori mă întreb dacă ar fi trebuit să lupt mai mult sau dacă despărțirea era inevitabilă.

Într-o seară târzie, Ana m-a întrebat:
— Mami, tu ești fericită?
Am zâmbit trist:
— Învăț să fiu, iubita mea.

Acum privesc în urmă și mă întreb: câte femei trăiesc aceeași poveste în tăcere? Câte dintre noi ne sacrificăm visurile pentru o familie care oricum se destramă? Poate că nu există un răspuns corect – dar oare nu merităm toate o a doua șansă la fericire?