Sunt bunică, nu bonă: Povestea unei iubiri puse la încercare

— Mamă, te rog, nu poți să vii și azi să stai cu Vlad? Nu găsim pe nimeni altcineva și eu chiar trebuie să ajung la birou, a spus Irina, fiica mea, cu vocea tremurată de oboseală.

Am privit-o pe Irina cum își strânge geanta la piept, cu ochii roșii de nesomn. În spatele ei, ginerele meu, Radu, răsfoia nervos telefonul. Vlad, nepotul meu de doi ani, se juca pe covor cu un camion de plastic, fără să știe că viața lui mică e centrul unui vârtej de griji și compromisuri.

— Irina, știi că te ajut cu drag, dar azi… azi chiar voiam să merg la medic. Am tot amânat controlul acela la inimă. Și mă simt cam slăbită în ultima vreme…

Irina a oftat. — Mamă, știu, dar nu avem altă soluție. Te rog! O să fie doar azi. Promit!

Am cedat. Ca de fiecare dată. Am zâmbit forțat și am luat copilul în brațe. Când ușa s-a închis după ei, am simțit cum mă prăbușesc pe dinăuntru. Nu era prima dată când îmi anulam planurile pentru familie. Dar parcă niciodată nu mă simțisem atât de invizibilă.

Când am aflat că voi fi bunică, am plâns de fericire. M-am visat plimbându-l pe Vlad prin parc, povestindu-i despre copilăria mea la țară, învățându-l să facă cozonaci de Crăciun. Dar realitatea a venit peste mine ca o ploaie rece: nu eram bunica aceea din povești, ci o bonă pe gratis, mereu la dispoziție.

În fiecare dimineață mă trezeam cu gândul: „Oare azi mă vor lăsa să fiu doar eu?” Dar telefonul suna invariabil: „Mamă, poți să…?”

Prietenii mei din bloc mă priveau cu invidie: „Ce noroc ai că ai un nepot! Eu nici nu știu dacă ai mei vor copii.” Dar nimeni nu știa cât de greu e să fii mereu acolo pentru toți, mai puțin pentru tine.

Într-o zi, după ce Vlad a adormit, m-am uitat lung la poza soțului meu, Ion, care nu mai era printre noi de cinci ani. Mi-am șoptit:

— Ionel, tu ce-ai fi făcut? Ai fi spus ceva? Sau ai fi tăcut ca mine?

Seara, când Irina a venit să-l ia pe Vlad, am încercat să-i spun ce simt:

— Irina, știi… mi-e dor să fiu și eu doar mama ta. Să bem o cafea împreună, să povestim. Nu doar să fiu „bunica de serviciu”.

Irina s-a uitat la mine mirată:

— Mamă, dar tu mereu ai zis că vrei să fii aproape de Vlad! Nu înțeleg ce s-a schimbat.

— S-a schimbat că nu mai am timp pentru mine. Că nu mă mai întreabă nimeni dacă pot sau vreau. Că mă simt ca o piesă dintr-un mecanism care merge doar dacă eu mă sacrific.

Radu a ridicat ochii din telefon:

— Hai că exagerezi acum… Toți bunicii fac asta. Așa e la noi.

Am simțit cum mi se strânge inima. „Așa e la noi.” Oare chiar așa trebuie să fie?

În zilele următoare am început să refuz. Întâi timid: „Nu pot azi.” Apoi mai ferm: „Nu vreau să vin mâine.” Irina s-a supărat. Radu a făcut glume amare la masă: „Bunica are viață socială!”

Dar ceva s-a schimbat în mine. Am început să ies cu vecina mea, Maria, la plimbare. Să citesc romane polițiste pe bancă în parc. Să merg la biserică duminica și să stau la povești cu preoteasa.

Vlad mi-a lipsit. Dar când l-am văzut din nou, mi-a zâmbit larg și m-a strigat „Buni!”. Am plâns de bucurie și i-am promis că voi fi mereu acolo pentru el — dar nu oricum. Ci ca bunica lui iubitoare, nu ca o angajată fără drept de replică.

Într-o seară, Irina a venit la mine cu ochii în lacrimi:

— Mamă… îmi pare rău dacă te-am rănit. N-am vrut să te fac să te simți folosită. Doar că… suntem atât de obosiți! Nu știam cum altfel să ne descurcăm.

Am luat-o în brațe și i-am spus:

— Știu că vă e greu. Dar și mie mi-e greu uneori. Hai să găsim împreună o cale în care toți să fim bine.

De atunci lucrurile s-au schimbat încet-încet. Am stabilit zile clare când pot sta cu Vlad și zile doar pentru mine. Am început să ne ascultăm mai mult unii pe alții.

Acum mă uit la poza familiei mele și mă întreb: Oare câte bunici din România trăiesc aceeași poveste ca mine? Câte dintre noi au curajul să spună „ajunge” fără teamă că vor pierde iubirea copiilor lor?