Umbra fratelui meu: Povara invizibilă a fiicei care nu cere nimic

— Nu mai pot, mamă! Nu mai pot să fiu mereu cea care rezolvă totul! am izbucnit într-o seară, cu vocea tremurândă, în timp ce spălam vasele în bucătăria noastră mică din Ploiești. Mama s-a uitat la mine peste ochelari, surprinsă de tonul meu. Era pentru prima dată când ridicam vocea la ea.

— Ce s-a întâmplat, Ilinca? De ce vorbești așa? a întrebat ea, încercând să-și ascundă neliniștea.

— Nimic, am mințit automat, dar lacrimile mi-au umplut ochii. Nimic nu era adevărat. Totul era prea mult: serviciul, facturile, cumpărăturile, vizitele la doctor cu ea, grijile pentru apartamentul vechi care se dărâma peste noi. Și peste toate astea, tăcerea apăsătoare a fratelui meu, Vlad.

Vlad fusese mereu „băiatul mamei”. Cu trei ani mai mic decât mine, era copilul sensibil, cel care plângea ușor și se speria de orice zgomot. Mama îl ținea aproape de ea ca pe o comoară fragilă. Eu? Eu eram fata care nu cerea nimic. M-am obișnuit să nu deranjez, să nu plâng, să nu cer ajutor. Dacă luam note bune, mama spunea doar „Bravo”, fără să mă îmbrățișeze sau să mă laude prea tare. Dar dacă Vlad aducea un desen stângaci de la grădiniță, îl lipea pe frigider și îl mângâia pe cap.

Anii au trecut și Vlad a crescut. A plecat la București la facultate și apoi s-a angajat la o firmă de IT. A început să vină tot mai rar acasă. La început suna des, apoi doar de sărbători. Mama îl aștepta cu masa pusă și cu ochii la ușă. Eu eram mereu acolo: făceam piața, plăteam facturile, o duceam la doctor când îi amorțeau picioarele.

Într-o zi de duminică, când Vlad a venit în vizită după aproape un an, mama a pregătit sarmale și cozonac. Eu am stat la bucătărie toată ziua, iar el a stat pe telefon aproape tot timpul.

— Vlad, ai văzut ce frumos a aranjat Ilinca masa? a încercat mama să-l implice.

— Da, da… mulțumesc, Ilinca, a zis el absent, fără să mă privească.

După ce a plecat, mama a oftat adânc:

— Of, Vlad e atât de ocupat… Dar tu măcar ești aici cu mine.

Am simțit cum mi se strânge inima. Eram mereu acolo pentru ea, dar parcă nu conta. Tot Vlad era cel după care tânjea.

Într-o seară ploioasă de toamnă, mama a căzut în baie și am găsit-o plângând pe gresie. Am chemat ambulanța și am stat cu ea la spital toată noaptea. L-am sunat pe Vlad de trei ori până mi-a răspuns:

— Ilinca, sunt la birou… Nu pot veni acum. Ține-mă la curent.

Atunci am simțit că toată greutatea lumii s-a prăbușit peste mine. Am stat lângă patul mamei și am privit-o cum doarme agitat. M-am gândit la toate momentele în care am fost invizibilă pentru ea. La toate serile în care i-am adus ceaiul când tușea sau i-am masat picioarele umflate. La toate zilele în care am renunțat la ieșiri cu prietenii ca să fiu lângă ea.

Când s-a trezit, m-a prins de mână:

— Ilinca… dacă n-ai fi tu…

Am zâmbit forțat. Dar în sufletul meu era furtună.

După externare, mama a devenit tot mai dependentă de mine. Vlad trimitea bani din când în când și suna scurt:

— Cum e mama? Ai nevoie de ceva?

Dar niciodată nu venea acasă. Niciodată nu întreba cum sunt eu.

Într-o seară târzie, după ce am culcat-o pe mama și am rămas singură în bucătărie cu o cană de ceai rece în față, am izbucnit în plâns. M-am întrebat: De ce trebuie să fiu eu cea puternică? De ce sacrificiul meu nu valorează cât absența lui Vlad?

Am început să-i scriu un mesaj fratelui meu:

„Vlad, știi că mama are nevoie de noi amândoi. Nu pot duce totul singură. Te rog să vii acasă măcar un weekend.”

A citit mesajul după două zile și mi-a răspuns sec:

„O să încerc să ajung luna viitoare.”

Luna viitoare nu a venit niciodată.

Mama s-a stins într-o dimineață liniștită de aprilie. Eram doar eu lângă ea. I-am ținut mâna până la capăt și i-am șoptit că o iubesc, chiar dacă uneori am simțit că nu sunt văzută.

La înmormântare, Vlad a venit grăbit, cu ochii roșii dar uscați. După slujbă m-a luat deoparte:

— Îmi pare rău că n-am fost mai prezent… Dar tu ai fost mereu atât de puternică… N-am crezut că ai nevoie de ajutor.

L-am privit lung și n-am spus nimic. Poate că nici eu n-am știut să cer ajutorul.

Acum stau singură în apartamentul vechi și mă întreb: Oare câți dintre noi trăim vieți invizibile doar pentru că suntem „cei care se descurcă”? Oare cât valorează sacrificiul tăcut al celor care nu cer nimic?