„Nu ești destul de ambițioasă”: Povestea unei mame care a uitat să trăiască pentru ea însăși

— Irina, iar ai uitat să cumperi lapte? De ce nu poți să fii mai atentă?
Vocea lui Radu răsună tăios din bucătărie, în timp ce eu încerc să-mi adun gândurile printre jucăriile împrăștiate pe covor și plânsetul lui Vlad, cel mic. Mă opresc o clipă, cu mâinile în șolduri, și mă uit la reflexia mea în geamul ușii: părul prins la repezeală, cearcăne adânci, un tricou vechi cu pete de iaurt.

Nu așa mă vedeam la 35 de ani. Aveam un vis: să lucrez într-o editură, să scriu, să fiu cineva. Dar după ce l-am născut pe Vlad, Radu mi-a spus: „De ce să te mai chinui? Eu câștig destul. Bucură-te de copii, ai timp să muncești mai târziu.” Și am crezut. Am crezut că timpul meu va veni.

Au trecut patru ani. Vlad merge acum la grădiniță, iar Maria, fata noastră cea mare, e deja la școală. În fiecare dimineață îi pregătesc pe amândoi, îi duc, apoi mă întorc acasă și mă uit la pereții goi. Câteodată, deschid laptopul și încerc să scriu ceva, dar cuvintele nu mai vin. Parcă mi s-au uscat visele.

Într-o zi, la masa de prânz, i-am spus lui Radu că vreau să mă întorc la muncă. S-a uitat la mine peste ochelari:
— Și cine o să aibă grijă de copii când se îmbolnăvesc? Sau când au nevoie de ajutor la teme? Nu vezi că abia te descurci acum?

M-am simțit mică, inutilă. Dar nu am renunțat. Am început să trimit CV-uri pe ascuns. Am primit un răspuns de la o editură mică din oraș. Interviul era într-o marți dimineață. Am aranjat totul: l-am rugat pe Radu să stea cu copiii două ore.

— Pentru ce? Să te duci la o prostie de interviu? Nu vezi că nu mai ești la curent cu nimic?

Am plecat totuși. Interviul a mers bine, dar când am ajuns acasă, Radu era nervos:
— Ai stat prea mult! Vlad a plâns după tine! Ce fel de mamă ești?

Am primit jobul. Când i-am spus lui Radu, a tăcut o vreme, apoi a izbucnit:
— Dacă vrei să te faci de râs pe bani puțini, fă-o! Dar să nu te plângi că nu ai timp de familie!

Am început serviciul. Primele zile au fost grele: copiii plângeau dimineața, Radu era distant, iar eu mă simțeam vinovată pentru fiecare oră petrecută departe de casă. Dar în redacție simțeam că trăiesc din nou: idei noi, oameni cu aceleași pasiuni ca mine.

Seara, când ajungeam acasă obosită dar fericită, Radu mă privea cu răceală:
— Nu mai gătești ca înainte. Casa e vraiște. Copiii sunt agitați.

Într-o seară, după ce am culcat copiii, l-am găsit pe Radu în sufragerie, cu privirea pierdută în televizor.
— Ce s-a întâmplat cu noi? am întrebat încet.
El a ridicat din umeri:
— Nu știu… Parcă nu-ți mai pasă de familie. Ești mereu obosită și absentă.

Am izbucnit:
— Ani de zile am fost doar mamă și soție! M-am pierdut pe mine! Nu vezi că am nevoie să fiu și altceva?
El a tăcut mult timp.
— Poate că nu ești destul de ambițioasă… pentru familie.

Cuvintele lui m-au durut mai tare decât orice reproș. Nu eram destul de ambițioasă? Pentru cine? Pentru el? Pentru copii? Pentru mine?

În lunile care au urmat, tensiunile au crescut. Maria a început să mă întrebe:
— Mami, tu ne mai iubești?
O strângeam în brațe și-i șopteam:
— Voi sunteți totul pentru mine.
Dar în sufletul meu era o rană care nu se mai vindeca.

Mama mea m-a sunat într-o seară:
— Irina, tu nu mai ești tu. Ce se întâmplă?
Am plâns în hohote la telefon:
— Nu știu cine sunt… Nu știu dacă mai pot merge înainte așa.
Ea mi-a spus blând:
— Fii tu însăți! Copiii au nevoie de o mamă fericită, nu de o umbră.

Am început să merg la terapie. Am învățat să spun „nu”, să cer ajutor, să nu mă simt vinovată pentru că vreau mai mult. Radu s-a schimbat puțin: încă e distant uneori, dar începe să înțeleagă că nu pot fi doar ceea ce vrea el.

Astăzi stau la biroul meu mic din redacție și privesc pe geam cum plouă peste oraș. Îmi dau seama că drumul spre mine însămi abia a început și că nu există rețete simple pentru fericire sau echilibru.

Oare câte femei trăiesc aceeași poveste ca a mea? Oare cât timp ne mai permitem să ne pierdem pe noi pentru ceilalți?