Casa pe care am dăruit-o fiicei mele a devenit închisoarea mea
— Mamă, trebuie să vorbim. Vocea Ioanei răsună în bucătăria mică, unde aburii ciorbei se amestecă cu mirosul de pâine proaspătă. Mâinile îmi tremură pe cana de ceai. O privesc și știu, din felul în care evită să mă privească în ochi, că urmează ceva rău.
— Ce s-a întâmplat, Ioana? întreb încet, încercând să-mi stăpânesc teama care mi se cuibărește în piept ca o pasăre neagră.
— Nu mai merge așa, mamă. Nu mai pot. Eu și Vlad avem nevoie de intimitate. E casa noastră acum… Poate ar trebui să te gândești să… să te muți.
Cuvintele ei mă lovesc ca un trăsnet. Mă uit la ea, la fata mea, pe care am crescut-o singură după ce tatăl ei a murit într-un accident stupid la combinat. Am muncit douăzeci și cinci de ani la fabrica de confecții, am strâns fiecare leu, am renunțat la haine noi, la vacanțe, la orice bucurie pentru ca Ioana să aibă tot ce-i trebuie. Casa asta am construit-o cu mâinile mele, cu ajutorul fratelui meu, Vasile, și al vecinilor. Am dat-o pe numele ei când s-a măritat, ca să fie liniștită, să nu se teamă că va rămâne pe drumuri dacă mi se întâmplă ceva.
— Ioana… eu nu am unde să mă duc. Aici e casa mea. Aici am crescut-o pe tine…
— Mamă, nu vreau să ne certăm. Dar Vlad e tot mai nervos. Zice că nu mai are loc de tine. Că nu putem să ne trăim viața cu tine mereu prin preajmă. Și copilul are nevoie de spațiu.
Mă simt micșorată, ca o umbră pe perete. Îmi aduc aminte de serile când Ioana venea plângând de la școală și o țineam în brațe până adormea. De zilele când îi făceam plăcintă cu mere și râdea cu gura până la urechi. Acum, râsul ei e rece și străin.
— Poate… poate pot sta la Vasile o vreme, spun încet, deși știu că soția lui nu mă suportă.
— Ar fi cel mai bine, mamă. Promit că te ajutăm cu bani dacă ai nevoie.
Banii! Toată viața am crezut că dragostea nu se măsoară în bani. Cât valorează o mamă? Cât valorează nopțile nedormite, grijile, lacrimile ascunse?
În noaptea aceea nu dorm deloc. Mă plimb prin casă ca o stafie printre mobilele vechi, printre fotografii cu Ioana copil, cu mine tânără și zâmbitoare. Îmi vine să urlu de durere și neputință. Mă simt ca un obiect vechi de care vrei să scapi discret, să nu te vadă nimeni.
A doua zi îmi strâng câteva haine într-o geantă ponosită și plec la Vasile. Soția lui mă întâmpină cu un zâmbet forțat.
— Vai, Marioara, dar ce s-a întâmplat?
— Am nevoie de un loc unde să stau o vreme…
— Știi că nu avem prea mult spațiu… Dar dacă e musai…
Stau într-o cameră micuță, cu miros de mucegai și pereți reci. Vasile încearcă să mă înveselească.
— Las’ că trece, Marioaro! Ioana e tânără, nu știe ce face. O să-i pară rău.
Dar zilele trec și nimeni nu mă caută. Ioana îmi trimite mesaje scurte: „Ești bine?” „Ai nevoie de ceva?” Dar niciodată nu vine să mă vadă. Nepoata mea mă sună doar când are nevoie de bani pentru manuale sau haine.
Într-o zi mă întâlnesc cu vecina mea veche, tanti Florica.
— Marioaro, ce faci aici? De ce nu ești acasă?
Îmi mușc buzele să nu plâng.
— Nu mai e casa mea…
Ea oftează adânc.
— Așa-s copiii ăștia tineri… uită repede cine i-a crescut.
Merg acasă doar ca să iau câteva lucruri rămase. O găsesc pe Ioana în bucătărie, făcând cafea pentru Vlad.
— Mamă… ai venit?
— Da, doar să iau niște haine groase. E frig la Vasile…
Se uită la mine ca la o străină.
— Dacă ai nevoie de bani…
— Nu vreau bani! Vreau doar… Vreau doar să știu că nu m-ai uitat.
Nu răspunde nimic. Îmi iau geanta și plec fără să mă uit înapoi.
Seara stau pe patul strâmt din camera lui Vasile și mă gândesc: oare unde am greșit? Oare dragostea de mamă trebuie răsplătită cu recunoștință sau e doar o datorie pe care copiii o uită când cresc mari? Dacă aș fi fost mai dură, dacă n-aș fi dat casa pe numele ei… poate acum aș fi avut un loc al meu.
M-am sacrificat toată viața pentru fericirea ei și acum sunt un musafir nedorit în propria mea poveste. Poate că sunt multe mame ca mine — tăcute, umile, care-și dau totul sperând că vor primi măcar un colț de dragoste la bătrânețe.
Oare cât valorează o mamă în ochii propriului copil? Și dacă dragostea noastră nu e niciodată de ajuns?