Noaptea în care am lăsat totul în urmă: Povestea unei familii românești între despărțire și speranță

— Nu mai pot, Mihai! Nu mai pot să trăiesc așa! — vocea mea a răsunat spartă prin sufrageria mică, în timp ce ploaia bătea cu furie în geamuri. Am aruncat cheile pe masă și am simțit cum inima mi se frânge sub greutatea ultimelor luni. Larisa, fiica noastră de doisprezece ani, stătea nemișcată pe canapea, cu ochii mari, umezi, privind când la mine, când la tatăl ei. Mihai nu a spus nimic. S-a ridicat încet, și-a trecut mâna prin părul deja grizonat și a oftat adânc.

— Dacă vrei să pleci, pleacă. Dar nu uita că aici e familia ta, Irina, a spus el cu voce joasă, aproape șoptită.

M-am uitat la Larisa. Chipul ei era o mască de spaimă și neînțelegere. Am vrut să alerg la ea, să o strâng în brațe, dar ceva m-a oprit. Poate orgoliul, poate oboseala. Sau poate faptul că nu mai știam cine sunt și ce vreau. Am ieșit pe ușă fără să privesc înapoi, cu lacrimile curgându-mi șiroaie pe obraji.

Noaptea aceea a fost începutul sfârșitului pentru familia noastră. Am dormit la sora mea, Camelia, care m-a primit fără întrebări. În dimineața următoare, am privit telefonul ore întregi. Niciun mesaj de la Mihai. Nicio veste de la Larisa. M-am simțit ca o străină în propria viață.

Au trecut zile, apoi săptămâni. Mihai mi-a trimis un mesaj scurt: „Larisa nu vrea să vorbească cu tine.” Am încercat să o sun, dar nu răspundea niciodată. Am început să mă întreb dacă nu cumva meritam această pedeapsă. Îmi repetam mereu: „Ai plecat. Ai abandonat.”

Într-o seară, Camelia m-a găsit plângând în bucătărie.

— Irina, trebuie să faci ceva. Nu poți să te pierzi așa. Mergi la Larisa la școală, vorbește cu ea!

— Nu vrea să mă vadă…

— E copilul tău! Nu renunța!

A doua zi am stat ore întregi în fața școlii. Când a ieșit Larisa, am alergat spre ea.

— Larisa! Te rog…

S-a oprit brusc și m-a privit cu ură.

— De ce ai plecat? De ce ne-ai lăsat?

Nu am găsit cuvintele potrivite. Am încercat să-i ating mâna, dar s-a tras înapoi.

— Nu mai ești mama mea! — a strigat ea și a fugit spre autobuz.

Am rămas pe trotuar, paralizată de durere. O femeie în vârstă s-a uitat la mine cu milă.

— Nu-i ușor să fii mamă… — a murmurat ea.

Anii au trecut greu. Am încercat să-mi reconstruiesc viața: un job nou la o librărie mică din cartierul Cotroceni, câteva prietene care mă invitau la cafea doar ca să nu mă lase singură. Dar golul din suflet nu s-a umplut niciodată. Mihai a depus actele de divorț după un an. Larisa a crescut fără mine.

Într-o zi, am primit un telefon de la Camelia:

— Irina, trebuie să vii repede la spital. Larisa a avut un accident cu bicicleta.

Am alergat ca nebuna pe holurile spitalului. Când am intrat în salon, Mihai era lângă patul ei, ținând-o de mână. Larisa avea piciorul în ghips și ochii roșii de plâns.

— Ce cauți aici? — m-a întrebat Mihai rece.

— Sunt mama ei…

Larisa s-a uitat la mine pentru prima dată după ani de zile.

— De ce ai venit? — vocea ei era slabă.

— Pentru că te iubesc… Pentru că îmi pare rău pentru tot…

A izbucnit în plâns și mi-a întors spatele. Am stat acolo ore întregi, privind-o cum doarme. În acea noapte am scris o scrisoare lungă pe care i-am lăsat-o pe noptieră:

„Draga mea Larisa,
Știu că te-am rănit mai mult decât pot spune cuvintele. Știu că ai crescut fără mine și că nu merit iertarea ta. Dar vreau să știi că te iubesc mai mult decât orice pe lume și că voi fi mereu aici dacă vei avea nevoie de mine.”

Nu mi-a răspuns niciodată la acea scrisoare. Dar peste câteva luni, într-o zi friguroasă de iarnă, am primit un mesaj scurt: „Putem să bem o cafea?”

Ne-am întâlnit într-o cafenea micuță din apropierea liceului ei. Era schimbată: mai matură, mai distantă.

— Nu pot să uit ce ai făcut… — mi-a spus ea privind în ceașca de cafea.

— Nici eu nu pot uita… Dar vreau să încercăm să ne cunoaștem din nou…

A oftat și pentru prima dată mi-a zâmbit timid.

Relația noastră nu s-a vindecat peste noapte. Au fost luni de tăceri apăsătoare și discuții dureroase. Dar încet-încet am început să ne apropiem din nou. Am mers împreună la teatru, am gătit prăjituri duminica și am râs din nimicuri ca pe vremuri.

Mihai nu m-a iertat niciodată cu adevărat. S-a recăsătorit cu o colegă de serviciu și s-au mutat împreună într-un apartament nou din Militari. Dar eu și Larisa am găsit o cale spre iertare — una imperfectă, dar reală.

Uneori mă întreb dacă am făcut bine sau rău când am plecat atunci. Dacă rana aceea se va vindeca vreodată complet sau dacă va rămâne mereu o cicatrice între noi.

Oare merită să lupți pentru iertare chiar și atunci când pare imposibil? Oare familia se poate repara după ce ai rupt-o în bucăți? Voi ce credeți?