Noaptea în care am pierdut-o pe Mara: Povestea unei bunici între vină și iertare

— Irina, nu vezi că Mara nu respiră bine? De ce nu ai sunat la salvare mai devreme?!

Cuvintele fiicei mele, Ana, m-au lovit ca un trăsnet în acea noapte de aprilie. Stăteam în holul spitalului din Iași, cu mâinile tremurânde și ochii înlăcrimați, încercând să-mi adun gândurile. Mara, nepoata mea de șapte ani, era undeva dincolo de ușile acelea albe, iar eu mă simțeam mai mică decât oricând.

Totul a început cu o seară obișnuită. Ana și soțul ei, Vlad, plecaseră la o nuntă la Botoșani și mă rugaseră să rămân cu Mara peste noapte. Am pregătit clătite, am citit povești și am râs împreună. Pe la zece, Mara a început să tușească. Am crezut că e doar o răceală banală. I-am dat siropul obișnuit și am pus-o la culcare. Dar pe la miezul nopții, a venit la mine plângând: „Buni, mă doare pieptul și nu pot să respir.”

Am încercat să o liniștesc, să-i pun comprese cu apă rece pe frunte, să-i dau ceai de tei, cum făcea mama mea când eram mică. Nu am vrut să-i sperii părinții. Am zis că trece. Dar Mara se făcea tot mai palidă, respira greu, iar ochii ei mari mă priveau cu teamă. Când am realizat că nu mai pot controla situația, era deja aproape dimineață. Am sunat la 112 cu mâinile tremurânde.

Ambulanța a venit repede, dar timpul parcă se dilata. În drum spre spital, asistenta m-a întrebat de ce nu am chemat salvarea mai devreme. Nu am știut ce să răspund. M-am simțit ca o criminală.

Când Ana și Vlad au ajuns la spital, privirea lor m-a sfâșiat. Ana plângea și mă acuza printre sughițuri: „Cum ai putut să nu vezi cât de rău îi era? Tu trebuia să ai grijă de ea!” Vlad nu a spus nimic, dar ochii lui erau plini de reproș.

Au urmat zile lungi de spitalizare. Mara a fost diagnosticată cu pneumonie severă. Medicii au spus că dacă ajungea mai târziu, ar fi putut fi mult mai grav. Am stat pe holuri, m-am rugat și am plâns în tăcere. Nu aveam curaj să intru în salon decât când nu erau părinții ei acolo. Mara mă privea cu dragoste și slăbiciune: „Buni, nu-i vina ta…” Dar eu știam că e.

După externare, Ana a refuzat să vorbească cu mine săptămâni întregi. Vlad a venit într-o zi să-mi aducă niște haine ale Marei și mi-a spus sec: „Nu știm dacă mai putem avea încredere.” M-am simțit izgonită din propria familie.

Zilele mele s-au transformat într-o succesiune de regrete și autoînvinovățire. Nu mai găteam, nu mai ieșeam din casă decât pentru cumpărături. Vecina mea, tanti Viorica, încerca să mă încurajeze: „Irina, toți greșim! Nu ești Dumnezeu!” Dar eu nu puteam să mă iert.

Într-o seară, după aproape două luni de tăcere, Ana a venit la mine. Era palidă și obosită.
— Mamă… știu că ai vrut binele Marei. Dar nu pot uita noaptea aia… Mi-e frică să te mai las cu ea.
Am izbucnit în plâns:
— Ana, dacă aș putea da timpul înapoi… N-aș mai ezita nicio secundă! Am crezut că știu ce fac… Am vrut doar să nu vă sperii.
Ana s-a uitat la mine cu ochii roșii:
— Știu… Dar trebuie să învățăm ceva din asta. Poate nici eu nu ți-am spus destule despre alergiile Marei sau cât de repede i se agravează răcelile…
Am stat mult timp îmbrățișate, plângând amândouă pentru Mara și pentru toate greșelile noastre.

Relația noastră s-a schimbat după acea noapte. Ana a început să-mi povestească mai des despre problemele Marei și mi-a lăsat instrucțiuni clare când venea la mine. Eu am început să citesc despre boli de copii și să fiu mult mai atentă la orice semn.

Dar rana rămâne acolo. Când Mara vine la mine acum și mă strigă „Buni!”, inima mi se umple de bucurie și teamă în același timp. Mă întreb mereu dacă voi putea vreodată să mă iert cu adevărat sau dacă Ana va avea din nou încredere deplină în mine.

Poate că niciodată nu vom fi ca înainte. Dar știu că dragostea pentru familie e mai puternică decât orice greșeală.

Mă întreb uneori: câți dintre noi trăim cu vina unor decizii greșite? Și cum găsim curajul să cerem iertare celor pe care îi iubim cel mai mult?