Zece Ani de Tăcere: Când Viorel S-a Întors, Lumea Mea S-a Prăbușit Din Nou

— Nu pot să cred că ești tu, Viorel! am șoptit, cu mâinile tremurânde pe clanța ușii. Ploua cu găleata, iar umbrele copacilor băteau în geam ca niște degete reci. Copiii dormeau sus, iar eu tocmai terminasem de strâns masa. În prag stătea bărbatul pe care îl jelisem zece ani, cu hainele ude lipite de trup și ochii aceia verzi, pe care nu-i uitasem nicio clipă.

— Ana… știu că nu merit să intru, dar te rog… lasă-mă să explic, a spus el, cu vocea spartă.

M-am dat la o parte aproape mecanic. Mintea mea refuza să accepte realitatea. Zece ani de tăcere. Zece ani în care am crezut că a murit sau că m-a părăsit pentru totdeauna. Am crescut singură doi copii, am tras din greu la două servicii, am învățat să nu mai plâng noaptea și să zâmbesc dimineața pentru ei. Și acum, când în sfârșit simțeam că pot respira din nou, el s-a întors.

Viorel s-a așezat pe marginea canapelei, udând totul în jur. Îl priveam ca pe un străin. Nu știam dacă să urlu sau să-l îmbrățișez. Într-un colț al sufletului meu, încă îl iubeam. Dar în alt colț, mai întunecat, îl uram pentru tot ce mi-a făcut.

— Unde ai fost? am întrebat printre dinți.

A oftat adânc și și-a trecut mâna prin părul ud.

— Am greșit enorm. Am fugit… de frică. Am făcut datorii la niște oameni periculoși și am crezut că dacă dispar, vă protejez pe tine și pe copii. Dar n-am avut curajul să vă spun adevărul. Am plecat fără să mă uit înapoi…

M-am ridicat brusc.

— Și nouă cine ne-a protejat? Cine ne-a ținut de mână când copiii au făcut febră noaptea? Cine a plătit facturile? Cine a răspuns la întrebările lor despre tata?

Lacrimile mi-au curs fără să le pot opri. Viorel s-a ridicat și el, dar nu s-a apropiat. Părea mai bătrân cu zece ani, cu riduri adânci la colțul ochilor și o tristețe grea pe chip.

— Ana… am încercat să mă întorc de atâtea ori. Dar mi-a fost rușine. M-am gândit că poate e mai bine fără mine…

— Nu tu hotărăști asta! am izbucnit. Ai ales pentru noi fără să ne întrebi!

În camera copiilor s-a auzit un scâncet. M-am dus repede sus, lăsându-l singur în sufragerie. L-am găsit pe Vlad, băiatul nostru cel mare, treaz și speriat.

— Mamă… cine era la ușă?

M-am aplecat lângă el și l-am strâns în brațe.

— Un prieten vechi… Totul e bine, iubire.

Dar nu era bine. Nimic nu mai era bine. Când m-am întors jos, Viorel stătea cu capul în mâini.

— Ce vrei de la noi? l-am întrebat încet.

— Vreau să vă recâștig… dacă se poate. Să fiu din nou tată pentru Vlad și Ilinca. Să fiu soțul tău… dacă mă mai poți ierta vreodată.

Am simțit cum mă sufoc sub povara acestor cuvinte. Zece ani am fost singură. Zece ani am învățat să fiu puternică fără el. Prietenele mele îmi spuneau mereu: „Ana, trebuie să mergi mai departe.” Dar nimeni nu știa cât de greu e să te trezești în fiecare dimineață cu golul acela în suflet.

A doua zi dimineață, copiii au coborât la mic dejun și l-au văzut pe Viorel stând la masă. Vlad s-a oprit în loc, iar Ilinca s-a ascuns după mine.

— Bună dimineața… Vlad, Ilinca… sunt eu, tata, a spus Viorel cu voce tremurată.

Vlad l-a privit lung.

— Tu nu ești tata! Tata nu ne-ar fi lăsat niciodată!

Cuvintele lui Vlad m-au sfâșiat. Viorel a început să plângă în hohote. Ilinca s-a apropiat încet și l-a privit cu ochii mari.

— De ce ai plecat?

Viorel a îngenuncheat în fața lor.

— Am fost un laș… dar vreau să vă arăt că pot fi altfel acum.

Zilele care au urmat au fost un chin pentru toți. Vecinii au început să bârfească: „Ai auzit? S-a întors Viorel! După atâția ani!” Mama mea a venit într-o zi furioasă:

— Ana, nu-l primi înapoi! Ți-a distrus viața! Gândește-te la copii!

Dar eu nu știam ce să fac. Noaptea mă uitam la Viorel dormind pe canapea și mă întrebam dacă pot ierta vreodată absența lui. Copiii erau confuzi: Ilinca îl căuta prin casă, Vlad îl ignora complet.

Într-o seară, Viorel a venit la mine în bucătărie.

— Ana… dacă vrei să divorțăm, înțeleg. Dar nu mă alunga din viața copiilor…

Am izbucnit:

— Crezi că e atât de simplu? Să șterg zece ani de durere? Să uit cum am plâns singură în fiecare noapte?

El a tăcut. Am simțit că trebuie să aleg: să-i dau o șansă sau să-l alung definitiv.

Într-o duminică dimineață am ieșit cu toții în parc. Viorel încerca stângaci să se apropie de copii: le cumpăra înghețată, le povestea despre copilăria lui. Vlad părea de neînduplecat, dar Ilinca a început să râdă la glumele lui.

Seara aceea am stat toți patru la masă pentru prima dată după zece ani. Era ciudat și dureros, dar și cald într-un fel nou.

Nu știu dacă voi putea ierta vreodată totul. Dar știu că trebuie să încerc pentru copii și pentru mine însămi.

Oare merită trecutul o a doua șansă? Sau unele răni sunt prea adânci ca să se vindece vreodată?