Și eu contez: O femeie care iese din umbră

— Elena, ai pus sare în ciorbă? — strigă mama din sufragerie, fără să-și ridice ochii din televizor.

Stau în bucătărie, cu mâinile ude de la vase, și simt cum fiecare întrebare, fiecare cerere, se așază pe umerii mei ca o povară invizibilă. E sâmbătă dimineața, iar casa noastră din Ploiești e plină de zgomote: televizorul merge tare, tata bate cu ciocanul la garaj, iar fratele meu, Radu, trântește ușa după ce iese să se întâlnească cu prietenii. Eu sunt singura care nu are voie să plece nicăieri până nu e totul gata.

— Da, mamă, am pus! răspund, dar vocea mea se pierde printre zgomote.

Mă uit la reflexia mea în geamul ușii de la balcon. Chipul meu pare obosit, ochii mei nu mai strălucesc ca altădată. Mi-am dorit să fiu profesoară de limba română, să inspir copii și să le arăt frumusețea cuvintelor. Dar după liceu, tata a spus că nu avem bani pentru facultate și că e mai bine să mă angajez la magazinul alimentar din cartier. „E sigur, Elena, și aproape de casă. Fetele serioase nu au nevoie de diplome ca să fie fericite.”

Anii au trecut. Am 32 de ani și încă locuiesc cu părinții mei. Radu a terminat facultatea la București și acum lucrează la o firmă IT. El vine acasă doar în weekenduri, iar atunci toată lumea îl răsfață. Eu sunt mereu aici: gătesc, spăl, fac cumpărături, ascult necazurile tuturor și le alin durerile. Nimeni nu mă întreabă ce simt sau ce-mi doresc.

Într-o zi, după ce am terminat de aranjat masa pentru prânz, mama a început să se plângă că nu găsește telecomanda.

— Elena, unde ai pus telecomanda? Mereu muți lucrurile!

— N-am atins-o, mamă. Poate a luat-o tata.

— Nu cred! Tu ești mereu cu ordinele tale!

M-am oprit din ceea ce făceam și am simțit cum mi se strânge inima. Nu era prima dată când eram acuzată pe nedrept. Tata a intrat în sufragerie cu pași grei.

— Ce se întâmplă aici?

— Elena iar a mutat telecomanda!

Tata s-a uitat la mine cu acea privire care nu admite replică.

— Lasă discuțiile și caut-o! Ești prea sensibilă, Elena. Fii mai practică!

Am ieșit pe balcon și am început să plâng în tăcere. M-am simțit invizibilă. M-am întrebat dacă cineva ar observa dacă aș dispărea pentru o zi.

În acea seară, când toți dormeau, am deschis laptopul vechi pe care îl țineam ascuns sub pat. Am început să caut cursuri online de literatură română. Am găsit un program gratuit organizat de o asociație din Cluj. M-am înscris fără să spun nimănui.

În următoarele luni, am învățat noaptea, după ce toți adormeau. Am citit poezii și eseuri, am scris compuneri pe care le trimiteam profesorilor virtuali. Pentru prima dată după mult timp, am simțit că trăiesc pentru mine.

Într-o duminică dimineață, Radu a venit acasă cu iubita lui, Ioana. Toată lumea era veselă și agitată. Mama a început să vorbească despre cât de norocos e Radu că are o fată frumoasă și deșteaptă lângă el.

— Elena, tu când ai de gând să-ți faci un rost? Toate fetele de vârsta ta sunt măritate sau au copii!

Am simțit cum mi se urcă sângele la cap.

— Mamă, eu nu vreau să mă mărit doar ca să bifez ceva pe listă! Vreau să fac ceva pentru mine!

Toți au tăcut brusc. Tata s-a uitat la mine ca și cum aș fi spus o blasfemie.

— Ce prostii vorbești? Femeia trebuie să fie lângă familie! Asta e menirea ei!

— Poate că menirea mea e alta! Poate vreau să fiu profesoară sau scriitoare!

Mama s-a ridicat nervoasă:

— Cine ți-a băgat prostiile astea în cap? De când te-ai schimbat așa?

Radu s-a uitat la mine cu milă:

— Elena, nu te supăra… dar poate ar trebui să fii mai realistă.

Am simțit că explodez.

— Realistă? Realist ar fi să nu mai trăiesc viața altora! Să fac ceva pentru mine!

Am ieșit din casă și am mers ore întregi pe străzile orașului. M-am oprit în fața unei librării vechi și am intrat. Printre rafturi prăfuite am găsit un anunț: „Cursuri gratuite de scriere creativă pentru adulți”. Am notat numărul de telefon și am sunat chiar atunci.

A doua zi m-am prezentat la cursuri. Am cunoscut oameni ca mine: femei care au renunțat la vise pentru familie sau bărbați care au schimbat cariere târziu în viață. Pentru prima dată m-am simțit acceptată.

Când am ajuns acasă seara târziu, mama mă aștepta în bucătărie.

— Unde ai fost?

— La un curs de scriere creativă.

— Și cine gătește mâine?

— Poți găti tu sau tata. Eu vreau să încerc ceva nou.

Mama s-a uitat la mine ca și cum nu mă recunoștea.

— Elena… tu nu mai ești fata mea supusă!

Am zâmbit trist:

— Poate că nici n-ar trebui să fiu.

De atunci viața mea s-a schimbat încet-încet. Am început să public povestiri scurte pe bloguri literare și chiar am câștigat un mic premiu local. Familia mea încă nu înțelege tot ce fac, dar am învățat să nu mai cer aprobarea lor pentru fiecare pas.

Uneori mă întreb: câte femei ca mine trăiesc în umbră, uitând cine sunt cu adevărat? Oare cât curaj ne trebuie ca să spunem: „Și eu contez”? Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?