Când casa mea nu-mi mai aparține: Lupta pentru spațiu cu soacra
— Nu mai pot, Dainius! Nu mai pot să trăiesc așa! am izbucnit într-o seară, cu vocea tremurândă, în timp ce soacra mea, doamna Viorica, își aranja pernele pe canapeaua din sufragerie, de parcă era stăpâna casei.
Dainius s-a uitat la mine ca un copil prins cu mâța-n sac. — Hai, Livia, nu mai fi așa. E mama, n-are unde să se ducă…
Dar eu nu mai eram eu. În fiecare dimineață, când mă trezeam, simțeam că nu mai am aer. Îmi era teamă să intru în bucătărie, știind că voi găsi iar oalele mutate, condimentele puse după „regula” ei și cafeaua făcută deja, „ca să nu te mai chinui tu, mamă”. Mă simțeam ca o musafiră în propria casă.
Totul a început când soacra mea a rămas văduvă. Dainius a venit acasă într-o seară cu ochii roșii și mi-a spus că trebuie să o ajutăm. „E mama, Livia. Nu pot s-o las singură.” Am acceptat, deși inima îmi bătea tare. Știam că nu va fi ușor, dar nu mi-am imaginat niciodată cât de greu va fi să-mi apăr spațiul.
Primele zile au fost suportabile. Doamna Viorica era tăcută, tristă, stătea mai mult în camera ei. Dar încet-încet, a început să-și lase urmele peste tot: pernele aranjate altfel, prosoapele schimbate după bunul plac, hainele mele mutate din dulap ca să-și facă loc pentru ale ei. Când am găsit jurnalul meu personal răsfoit și pus invers pe noptieră, am simțit un fior rece pe șira spinării.
— Mamă, nu-i frumos să umbli prin lucrurile Liviei, i-a spus Dainius într-o zi, timid.
— Dar ce-am făcut? Doar am vrut să șterg praful! a răspuns ea, cu o voce dulceagă care mă făcea să-mi mușc limba ca să nu răbufnesc.
Într-o seară, după ce am venit obosită de la serviciu, am găsit-o pe doamna Viorica în bucătărie, făcând sarmale. Pe masă era un bilețel: „Nu te obosi cu cina. Am făcut eu.” Am simțit cum mi se strânge stomacul. Nu era vorba despre sarmale sau despre cină. Era vorba despre faptul că nu mai aveam loc în viața mea.
Am încercat să vorbesc cu Dainius. — Simt că nu mai am spațiu. Simt că nu mă mai vezi.
El a oftat și m-a luat în brațe. — E greu și pentru ea. Hai să avem răbdare.
Dar răbdarea mea se topea cu fiecare zi în care găseam hainele mele spălate „ca lumea” sau când auzeam ușa camerei noastre deschizându-se fără să bată.
Într-o duminică dimineață, m-am trezit cu vocea soacrei mele lângă pat:
— Livia, ai uitat să scoți rufele din mașină. S-au șifonat toate!
Am simțit cum îmi explodează capul. — Doamnă Viorica, vă rog frumos să nu mai intrați în camera noastră fără să bateți!
Ea s-a uitat la mine ca la o nebună. — Vai de mine! Ce ți-am făcut? Eu doar încerc să ajut!
Dainius a venit alergând din baie. — Ce se întâmplă aici?
— Nimic! am spus printre dinți. Nimic nu se întâmplă niciodată!
În acea zi am plecat la mama mea. Am stat pe banca din fața blocului și am plâns ca un copil mic.
— Livia, trebuie să vorbești deschis cu Dainius. Să-i spui ce simți cu adevărat, mi-a spus mama.
Dar cum să-i spun? Cum să-i spun că mă sufoc? Că nu mai suport privirile acelea acuzatoare când nu fac lucrurile „cum trebuie”? Că mi-e dor de serile noastre liniștite, de intimitatea noastră?
Seara am revenit acasă. Dainius m-a așteptat în hol.
— Te rog să mă ierți… Nu știu ce să fac între voi două.
— Nu e vorba despre voi două! E vorba despre noi! Despre noi doi! Despre faptul că nu mai avem loc unul de altul!
A doua zi dimineață am găsit-o pe doamna Viorica plângând la bucătărie.
— Poate ar fi mai bine să plec… Nu vreau să vă stric căsnicia…
Am simțit o milă ciudată pentru ea. Dar și o furie mocnită pentru că totul ajunsese aici.
— Nu vreau să plecați supărată. Dar trebuie să înțelegeți că avem nevoie de spațiu. Că și eu sunt parte din această familie.
A fost prima dată când m-am simțit ascultată. Poate pentru că vocea mea tremura de sinceritate.
Au trecut luni de atunci. Doamna Viorica s-a mutat la sora ei din Ploiești. Relația mea cu Dainius încă se vindecă. Încercăm să reconstruim ceea ce s-a rupt între noi.
Uneori mă întreb: oare cât de mult trebuie să sacrifici pentru familie? Unde se termină datoria și începe dreptul tău la fericire? Poate că răspunsul nu e niciodată simplu…