Între iubire și invidie: Casa mamei și ziua în care familia mea s-a destrămat

— Nu te mai preface, Ilie! Știm cu toții ce urmărești! — vocea Irinei a spart liniștea din sufrageria casei mamei, acolo unde încă mirosea a cozonac și a vechi. M-am uitat la ea, cu ochii roșii de plâns, dar și de oboseală. Nu dormisem aproape deloc de când mama murise, iar acum, la nici o săptămână după înmormântare, frații mei mă priveau ca pe un dușman.

— Irina, nu vreau nimic. Nu vreau casa asta, nu vreau nimic din ce a lăsat mama. Vreau doar să nu ne urâm, am spus încet, dar vocea mi s-a frânt la jumătate.

Mihai, fratele meu mai mare, s-a ridicat brusc de pe scaun. — Atunci de ce ai venit primul aici? De ce ai schimbat yala la ușă? Ai vrut să pui mâna pe acte, nu? Ai crezut că nu ne dăm seama?

M-am uitat la el neputincios. Schimbasem yala pentru că vecinii ne-au spus că au văzut niște străini dând târcoale casei. Am vrut doar să protejez ce era al nostru, nu să fur ceva. Dar cuvintele lor mă loveau ca niște pietre. În ochii lor eram deja vinovat.

Mama murise brusc, într-o dimineață rece de martie. Am găsit-o în pat, cu mâinile împreunate pe piept, ca și cum s-ar fi rugat pentru noi până în ultima clipă. Nu am avut timp să plângem împreună; fiecare s-a retras în colțul lui de suferință. Dar acum, când trebuia să fim uniți, eram mai dezbinați ca niciodată.

— Ilie, tu ai fost mereu preferatul ei. Ți-a dat totul: ai stat aici cu ea, ai avut grijă de ea… Noi? Noi eram doar musafiri în casa asta! — Irina a izbucnit în plâns și a ieșit trântind ușa.

Am rămas singur cu Mihai. S-a uitat la mine lung, cu o privire pe care nu i-o știam. — Să nu crezi că o să te lăsăm să faci ce vrei cu casa asta. O să ne luptăm pentru partea noastră până la capăt.

Am simțit cum mi se strânge inima. Nu voiam să mă lupt cu ei. Casa asta era plină de amintiri: mirosul de supă cu găluște duminica, râsul mamei când ne certa că am intrat cu noroi pe covor, serile când stăteam toți trei la povești în bucătărie. Acum, fiecare colț părea otrăvit de suspiciune și resentimente.

În zilele următoare, telefoanele au început să sune tot mai des. Avocați, notar, rude care nu ne-au vizitat niciodată dar care acum aveau ceva de spus despre moștenire. Vecinii mă priveau cu milă sau cu curiozitate când ieșeam să duc gunoiul. Parcă toată lumea știa că familia noastră se destramă sub ochii lor.

Într-o seară, am găsit-o pe Irina stând pe treptele casei, cu ochii pierduți în întuneric.

— Ți-aduci aminte când ne jucam aici „de-a v-ați ascunselea”? — m-a întrebat fără să se uite la mine.

— Da… Tu mereu te ascundeai după butoiul cu apă și Mihai te găsea primul.

A zâmbit trist. — Acum parcă totul e atât de departe… De ce trebuie să fie așa greu?

Am încercat să-i ating mâna, dar s-a tras ușor.

— Nu știu… Poate pentru că ne e frică să nu pierdem și ce a mai rămas din noi.

A doua zi am primit citația: Mihai voia împărțirea judiciară a casei. M-am simțit trădat și golit de puteri. Am încercat să-l sun, dar nu mi-a răspuns. Irina nu mai venea deloc pe la casă. Rămăsesem singur printre pereții care altădată erau plini de viață.

Într-o noapte am visat-o pe mama. Stătea la masa din bucătărie și mă privea blând:

— Ilie, nu lăsa casa asta să vă despartă…

M-am trezit plângând și am știut că trebuie să fac ceva. Am strâns toate pozele vechi și le-am pus într-o cutie mare pe care am lăsat-o la ușa Irinei. Am scris un bilet: „Indiferent ce se întâmplă cu casa asta, tu vei fi mereu sora mea.”

A trecut o lună până când Irina mi-a răspuns la mesaj. Mi-a scris doar atât: „Și tu vei fi mereu fratele meu.”

Procesul a durat aproape un an. Avocați, hârtii, drumuri la tribunal… La final am vândut casa unui străin. Am împărțit banii între noi trei, dar nimic nu a mai fost la fel.

Acum locuiesc într-un apartament mic din oraș. În fiecare seară mă uit la poza mamei și mă întreb dacă ar fi putut fi altfel. Dacă am fi putut găsi o cale să rămânem împreună…

Oare câte familii se destramă pentru o casă? Oare chiar merită să pierzi totul pentru niște ziduri și niște acte? Poate că adevărata moștenire era dragostea noastră — și tocmai pe aceea am pierdut-o.