Niciodată nu e prea târziu pentru iubire: A doua mea primăvară

— Maricico, iar te-ai uitat la ceas? Nu mai vine nimeni la ora asta, lasă-l pe Toma cu ale lui, că nu-i de nasul nostru!
Vocea mamei răsuna din bucătărie, tăioasă ca o lamă veche. M-am uitat la ceasul de perete, același care bătea secundele grele de când rămăsesem singură. Trei ani trecuseră de când l-am pierdut pe Gheorghe, soțul meu. Trei ani în care am trăit cu vinovăția că poate n-am făcut destul, că poate dacă eram mai atentă, dacă nu-l lăsam să plece în acea dimineață friguroasă…

— Mamă, nu-i vorba de Toma, doar mă gândeam la… la ce să gătesc mâine, am mințit eu, dar vocea mi-a tremurat.

Mama a oftat și a trântit oala pe aragaz. — Să nu-mi spui că iar te-ai întâlnit cu el! Ce-o să zică lumea? Ce-o să zică sora ta? Ce-o să zică preotul?

M-am ridicat brusc de pe scaun. — Lumea n-a fost lângă mine când plângeam nopțile. Lumea nu știe cum e să te trezești dimineața și să nu ai cui să-i spui „bună dimineața”. Lumea nu știe cum e să-ți fie dor de o mână caldă.

Mama s-a uitat la mine cu ochii umezi. — Dar ai copii, ai nepoți! Nu-ți ajung?

Mi-am mușcat buza. Copiii mei, Ana și Costel, mă vizitau rar. Ana era mereu ocupată cu serviciul ei la bancă, Costel plecase în Italia și mă suna doar de Paște și Crăciun. Nepoții mă iubeau, dar erau adolescenți cu alte griji. Casa era mare și goală.

Prima dată l-am văzut pe Toma la piață. Vindea mere din livada lui și zâmbea tuturor. Avea ochii blânzi și mâinile muncite. M-a ajutat să car plasele până acasă și mi-a povestit despre soția lui care murise acum cinci ani. Am simțit că sufletul meu găsea o alinare în prezența lui.

— Maricico, viața nu se termină când rămâi singur, mi-a spus el într-o zi, stând pe banca din fața blocului. Poate abia atunci începe.

Am râs amar. — La vârsta noastră? Ce-or zice copiii?

— Să zică ce-or vrea! Ei au viața lor. Noi cu a noastră ce facem?

Dar nu era așa ușor. În sat au început să circule vorbe. Vecina de la trei, tanti Florica, îi spusese mamei că m-a văzut plimbându-mă cu Toma prin parc. Sora mea, Elena, m-a sunat furioasă:

— Cum poți să faci așa ceva? Să-l uiți pe Gheorghe atât de repede? Ce exemplu dai copiilor tăi?

Am plâns toată noaptea aceea. M-am simțit vinovată, rușinată, ca și cum aș fi comis o crimă. Dar dimineața, când am văzut mesajul lui Toma — „Bună dimineața, Maricico! Să ai o zi frumoasă!” — am simțit că inima mea încă poate să bată altfel decât de frică sau tristețe.

Au urmat luni de ascunzișuri: întâlniri scurte la piață, plimbări pe străduțe lăturalnice, discuții lungi la telefon după ce mama adormea. Într-o seară, Toma m-a întrebat:

— De ce ne ascundem? De cine ne e frică?

— De toți… și de mine însămi, am șoptit.

Într-o duminică, Ana a venit pe neașteptate cu copiii. M-au găsit râzând cu Toma în grădină. S-a făcut liniște brusc.

— Mamă… cine e domnul acesta? a întrebat Ana rece.

— Un prieten… am spus eu încet.

— Prieten? La vârsta asta? Nu ți-e rușine?

Toma s-a ridicat politicos și a plecat. Am rămas singură cu privirile lor acuzatoare.

Seara am plâns iar. Mama a venit lângă mine și mi-a pus mâna pe umăr.

— Știi… nici eu n-am avut curaj să iubesc după ce l-am pierdut pe taică-tău. Poate tu ești mai puternică decât mine.

M-am uitat la ea uimită. — Atunci de ce mă judeci?

— Pentru că mi-e frică pentru tine. Lumea poate fi crudă.

Am tăcut mult timp după aceea. Dar în sufletul meu ceva s-a schimbat.

Într-o zi am decis să nu mă mai ascund. L-am invitat pe Toma la masă, împreună cu mama și Ana. A fost o seară tensionată: Ana abia a vorbit, mama s-a uitat în farfurie tot timpul. Dar Toma a povestit calm despre viața lui, despre pierderi și speranțe.

După masă, Ana a venit la mine în bucătărie.

— Mamă… dacă tu chiar crezi că omul ăsta te face fericită… poate ar trebui să încerc să-l cunosc mai bine.

Am început să plâng de ușurare.

Nu știu ce va fi mâine. Poate lumea va continua să vorbească. Poate copiii mei nu vor înțelege niciodată pe deplin. Dar știu că inima mea merită o a doua primăvară.

Oare câți dintre noi trăim vieți pe jumătate doar ca să nu supărăm pe alții? Cât curaj ne trebuie ca să alegem fericirea atunci când toți ne spun că nu avem voie?