Când trecutul nu vrea să dispară: Povestea mea între gelozie, familie și lupta pentru fiul meu

— Nu ai voie să-l iei pe Vlad azi, Elena! Irina a spus că nu se simte bine când ești prin preajmă.

Cuvintele lui Radu mi-au tăiat respirația. Stăteam în holul apartamentului lui, cu geaca pe jumătate trasă pe umeri, iar Vlad, băiatul nostru de opt ani, se uita la mine cu ochii mari, speriați. În spatele lui, Irina își strângea brațele în jurul pieptului, cu o privire rece, de parcă eu eram intrusa în propria mea viață.

— Radu, nu e decizia ta. E weekendul meu cu Vlad. Nu poți să mă oprești doar pentru că… — vocea mi s-a frânt. Pentru că ce? Pentru că noua ta iubită nu mă suportă?

Irina a zâmbit strâmb. — Poate ar trebui să te gândești la binele copilului. Nu cred că Vlad are nevoie să fie tras între două femei care nu se suportă.

Am simțit cum mi se urcă sângele la cap. M-am aplecat spre Vlad și i-am șoptit:

— Mami te iubește. O să rezolvăm noi cumva.

Asta era doar începutul. După divorț, am crezut că tot ce-mi doresc e liniște, să pot crește un copil fericit, chiar dacă nu mai eram o familie completă. Dar Irina a apărut ca o furtună. La început am încercat să fiu civilizată. Am acceptat că Radu are dreptul la o nouă viață. Dar Irina nu voia doar să fie iubita lui Radu — voia să fie și mama lui Vlad.

Totul a început subtil: mesaje pasiv-agresive pe WhatsApp, priviri tăioase la predarea copilului, mici remarci răutăcioase când veneam să-l iau pe Vlad. Apoi au urmat acuzațiile: că nu-l îmbrac destul de gros, că îi dau prea multe dulciuri, că îl răsfăț prea mult. Radu părea orbit de farmecul ei și, încet-încet, a început să-i dea dreptate în orice.

Într-o zi, am primit un telefon de la mama lui Radu:

— Elena, ce se întâmplă? Irina spune că ai țipat la Vlad și că l-ai lăsat singur în parc.

Am simțit cum mi se taie picioarele.

— Nu e adevărat! Cine ți-a spus asta?

— Irina… și Radu pare să o creadă.

Am închis telefonul tremurând. Cum putea cineva să inventeze asemenea lucruri? Am încercat să vorbesc cu Radu:

— Te rog, nu lăsa pe nimeni să spună minciuni despre mine copilului nostru!

Dar el doar a ridicat din umeri:

— Elena, poate ar trebui să fii mai atentă. Irina e foarte protectoare cu Vlad.

Simțeam că pierd tot ce construisem cu atâta trudă. Vlad devenea tot mai retras când venea acasă la mine. Într-o seară, după ce l-am culcat, l-am auzit plângând în somn:

— Nu vreau să mă certe Irina…

Mi s-a rupt sufletul. Am decis că trebuie să fac ceva. Am vorbit cu un avocat, am cerut consiliere psihologică pentru Vlad și am încercat să-i explic lui Radu cât de mult îl afectează pe copil această tensiune.

Dar Irina era mereu cu un pas înainte. A început să posteze pe Facebook poze cu Vlad, cu descrieri de genul „Familia noastră fericită”, „Mami și Vlad la plimbare”. Prietenii comuni mă întrebau dacă am renunțat la copil sau dacă am probleme psihice — zvonuri lansate tot de ea.

Într-o zi, Vlad a venit acasă cu un desen: el, eu și Radu ținându-ne de mână, iar Irina stând deoparte cu o față tristă.

— De ce e Irina tristă? l-am întrebat blând.

— Pentru că nu vrea ca tu să fii fericită cu tati… și atunci nici eu nu pot fi fericit.

Am plâns toată noaptea. Cum ajunsesem aici? Cum ajunsese o străină să-mi controleze viața și relația cu propriul copil?

Într-o duminică dimineață, am decis să merg direct la Radu acasă. Am bătut la ușă hotărâtă. Irina mi-a deschis și m-a privit de sus.

— Ce vrei?

— Vreau să vorbesc cu Radu. Și cu Vlad. Acum.

Radu a apărut în spatele ei, vizibil iritat.

— Elena, nu e momentul…

— Ba da! E momentul! Sunt mama lui Vlad și nu voi permite nimănui să mă dea la o parte!

Irina a încercat să intervină:

— Poate ar trebui să te gândești la ce e mai bine pentru copil…

— Exact asta fac! Dar tu? Tu te gândești la el sau doar la tine?

Radu a rămas tăcut. Pentru prima dată l-am văzut ezitând.

— Poate ar trebui să discutăm doar noi doi… — a spus el încet.

Am intrat în sufragerie și am vorbit ore întregi despre Vlad: despre fricile lui, despre cât de mult îl afectează această luptă între adulți. I-am arătat desenele lui Vlad, i-am povestit despre nopțile în care plânge și despre cât de mult are nevoie de ambii părinți — dar nu de război între ei.

Nu știu dacă am reușit să-l fac pe Radu să vadă adevărul sau dacă doar l-am făcut să se simtă vinovat. Dar ceva s-a schimbat după acea discuție. Irina a început să fie mai rezervată; poate pentru că a văzut că nu voi renunța niciodată la fiul meu.

Lupta nu s-a terminat — încă mai sunt zile când simt că mă sufoc sub greutatea acuzațiilor și a privirilor reci din partea familiei lui Radu. Dar am învățat ceva: nimeni nu are dreptul să-mi ia locul de mamă și nimeni nu poate rupe legătura dintre mine și Vlad atâta timp cât lupt pentru el.

Uneori mă întreb: câte mame trec prin asta? Câte femei trebuie să-și apere copiii nu doar de lumea din afară, ci chiar din interiorul propriei familii? Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?