Umbra pe coridor: ziua în care am dus-o pe mama la azil

— Nu mă lăsa aici, Ilinca, te rog… vocea mamei răsuna slab, ca o frunză uscată purtată de vântul de toamnă pe coridorul lung și rece al azilului. Mâna ei, odinioară puternică și caldă, strângea cu disperare mâneca hainei mele. M-am uitat în ochii ei — ochii aceia albaștri, care mă certau și mă implorau în același timp. Am simțit cum mi se strânge inima, dar nu mai puteam da înapoi.

— Mamă, nu am de ales… Nu mai pot singură. Tu ai nevoie de îngrijire, eu muncesc de dimineața până seara… Nu e drept nici pentru tine, nici pentru mine.

Ea a oftat adânc și a întors capul spre fereastra mică, dincolo de care ploua mocnit. Am rămas acolo, în picioare, cu sufletul sfâșiat între datoria de fiică și neputința de om simplu, prins între rate, facturi și un copil adolescent care nu mă mai ascultă de mult.

Totul a început cu un an în urmă, când mama a căzut în bucătărie. O fractură banală la șold, dar pentru o femeie de 76 de ani a fost începutul sfârșitului independenței ei. De atunci, viața noastră s-a schimbat radical. Eu alergam între serviciu și casă, încercând să-i fac rost de medicamente, să-i gătesc ceva cald, să-i schimb pampersul când nu mai putea ajunge la baie. Rareori apucam să stau cu fiica mea, Mara, care îmi reproșa mereu că nu mai avem timp pentru noi două.

— De ce nu poate veni cineva să o ajute acasă? m-a întrebat într-o seară soțul meu, Radu, privind absent la televizor.

— Cu ce bani? Am abia de plătim chiria și rata la mașină. Și tu știi bine că nu avem pe nimeni să ne ajute…

Radu a ridicat din umeri și a ieșit pe balcon să fumeze. În ultima vreme, discuțiile noastre se terminau mereu așa: cu uși trântite și tăceri apăsătoare. Mara se închidea în cameră cu căștile pe urechi, iar eu rămâneam singură cu mama și cu gândurile mele.

Într-o noapte, am găsit-o pe mama plângând în pat. M-am așezat lângă ea și i-am șters lacrimile.

— Nu vreau să fiu o povară pentru tine, Ilinca… Dar mi-e frică să rămân singură.

Am simțit atunci cât de mult s-a schimbat rolul nostru: eu eram acum mama ei, iar ea copilul neajutorat. Și totuși, nu puteam face față. Mă simțeam prinsă într-o capcană fără ieșire.

Când am început să caut aziluri private prin București, m-am lovit de prețuri astronomice și de fețe reci la telefon. Într-un final, am găsit un loc la un azil de stat din cartierul vecin. Nu era luxos, dar era curat și personalul părea amabil.

Ziua mutării a fost ca o execuție lentă. Mama nu a spus nimic pe drum. Doar s-a uitat pe geam la blocurile cenușii care treceau unul după altul. Când am ajuns, asistenta i-a luat bagajul și i-a arătat patul — un colț modest într-o cameră cu alte două femei bătrâne.

— O să vin des să te văd, i-am promis cu voce tremurată.

— Nu-i nimic… obișnuiește-te fără mine acasă… mi-a răspuns ea încet.

Am plecat cu ochii în lacrimi și cu un gol imens în stomac. Acasă, Mara m-a întrebat:

— Ești sigură că ai făcut bine?

Nu am știut ce să-i răspund. În zilele următoare am încercat să-mi ocup timpul cu serviciul și treburile casei, dar liniștea era apăsătoare. Radu era tot mai absent; Mara tot mai retrasă. Parcă tot universul nostru se destrăma încet.

La azil mergeam o dată pe săptămână. Mama mă întâmpina mereu cu același zâmbet forțat și aceleași întrebări despre Mara și Radu. Îmi povestea despre colegele ei de cameră — doamna Stanca, care vorbea singură toată ziua despre tinerețea ei la Câmpulung, și tanti Viorica, care primea rar vizite de la fiul ei plecat în Italia.

Într-o zi am găsit-o pe mama privind absent la televizorul vechi din sufrageria comună.

— Ilinca… tu crezi că o să mă ierte Dumnezeu că v-am lăsat singuri?

M-am așezat lângă ea și i-am luat mâna în a mea.

— Mamă, tu nu ne-ai lăsat singuri. Eu… eu sunt cea care ar trebui să-și ceară iertare…

A oftat din nou și mi-a zâmbit trist.

— Să nu uiți niciodată că familia e tot ce contează…

Cuvintele ei au rămas cu mine mult timp după aceea. Într-o seară, Mara a venit la mine în bucătărie.

— Mi-e dor de bunica… Putem merge împreună la ea?

Am simțit cum mi se rupe inima din nou. Poate că nu e prea târziu să repar ceva din ce s-a stricat între noi…

Acum, după luni de zile, încă mă bântuie privirea mamei din acea zi pe coridorul azilului. Încerc să mă conving că am făcut tot ce am putut — dar oare există vreodată o alegere corectă când vine vorba de părinții noștri?

Oare va veni o zi când mă voi putea ierta? Sau când mama mă va privi din nou fără reproș? Spuneți-mi voi: ce ați fi făcut în locul meu?