Am dat afară fiica mea și ginerele: Sunt o mamă rea sau doar om?

— Ieșiți! Nu mai pot! Nu mai pot să vă suport! Am urlat cu o voce care nu-mi mai aparținea, simțind cum îmi tremură mâinile pe clanța ușii. Oana, fiica mea, s-a uitat la mine cu ochii mari, umezi, iar Radu, ginerele meu, a rămas nemișcat, cu maxilarul încleștat. Era trecut de miezul nopții și încă o ceartă zguduia pereții apartamentului nostru din Drumul Taberei.

Totul a început cu ani în urmă, când Oana a venit acasă cu Radu, proaspăt căsătoriți și fără bani de chirie. „Mamă, doar câteva luni până ne punem pe picioare”, mi-a spus atunci Oana, cu vocea ei caldă și rugătoare. Am acceptat fără să clipesc. Era copilul meu. Cum să nu-l ajut? Dar lunile s-au transformat în ani, iar promisiunile au devenit reproșuri.

— Nu vezi că nu facem față cu banii? De ce nu ne lași să respirăm? a izbucnit Radu într-o seară.

— Eu nu vă las să respirați? Eu care v-am ținut aici pe gratis atâta timp? am răspuns eu, simțind cum mi se strânge inima.

Oana încerca mereu să fie mediatorul. „Mamă, te rog, nu te supăra. Știi că vrem să plecăm, dar nu avem unde.” Dar în fiecare zi simțeam cum mă sufoc între dorința de a-i ajuta și nevoia mea de liniște. Mă trezeam dimineața devreme ca să nu-i deranjez, găteam pentru toți trei și mă întorceam târziu de la muncă doar ca să găsesc chiuveta plină și televizorul urlând.

Într-o zi, când am ajuns acasă obosită după o tură dublă la spital, i-am găsit certându-se pe bani. Radu ridica vocea la Oana, iar ea plângea. Am simțit că explodez.

— Ajunge! Nu mai pot să văd asta în casa mea! Dacă nu sunteți în stare să vă descurcați singuri, poate ar trebui să plecați!

Oana s-a uitat la mine ca și cum i-aș fi dat o palmă. „Mamă… tu chiar vrei să plecăm?”

— Da! Da, vreau! Vreau liniște! Vreau să pot respira în casa mea!

A doua zi au început să-și strângă lucrurile. Oana nu vorbea cu mine. Radu m-a privit cu dispreț. „Sper să nu ajungi niciodată în situația asta”, mi-a spus înainte să iasă pe ușă.

Când s-a închis ușa după ei, am rămas singură în sufragerie. M-am prăbușit pe canapea și am plâns ore întregi. M-am gândit la toate sacrificiile făcute: nopțile nedormite când era mică Oana, banii strânși cu greu pentru facultatea ei, zilele în care am renunțat la mine pentru ea. Și acum… totul părea zadarnic.

Zilele au trecut greu. Telefonul nu mai suna. Prietenele mă întrebau ce s-a întâmplat și eu mințeam: „Sunt bine, Oana e bine.” Dar adevărul era că mă simțeam vinovată și eliberată în același timp. Sufrageria era tăcută, dar inima mea era plină de zgomot.

Într-o seară, am găsit pe masă o scrisoare de la Oana:

„Mamă,

Nu știu dacă ai făcut bine sau rău. Poate că trebuia să plecăm de mult. Poate că am greșit și noi. Dar te iubesc și sper să ne ierți într-o zi.”

Am plâns din nou. Mi-am dat seama că nu există răspunsuri simple când vine vorba de familie. Am fost o mamă rea? Sau doar un om care a ajuns la capătul puterilor?

Acum stau singură și mă gândesc: oare cât putem sacrifica pentru copiii noștri fără să ne pierdem pe noi înșine? Voi ce ați fi făcut în locul meu?