Umbrele unei prietenii: Când întrebările dor mai tare decât tăcerea

— Tu chiar nu vezi că lumea vorbește? Că toți se întreabă de unde ai bani să-ți iei haine noi și să-ți schimbi mașina după divorț?
Vocea Nicoletei răsuna în bucătăria mea, printre aburii cafelei de dimineață. Mâinile îmi tremurau pe cana fierbinte, iar inima îmi bătea nebunește. Nu mă așteptam ca discuția noastră să ajungă aici, nu după atâția ani de confidențe și râsete împărțite la aceeași masă.

— Nico, ce vrei să spui? am întrebat încet, încercând să-mi ascund furia și rușinea.
— Vreau să spun că nu e normal! Toată lumea știe că după un divorț abia te descurci. Tu, în schimb, parcă ai înflorit. Și nu-mi spune că e doar din cauza jobului tău la contabilitate!

M-am ridicat brusc de la masă. M-am uitat la ea, la ochii ei verzi care altădată mă priveau cu blândețe, acum plini de suspiciune. M-am simțit goală, expusă, ca și cum toată viața mea era un spectacol ieftin pentru privirile curioase ale celor din jur.

Adevărul era că divorțul de Mihai mă lăsase cu mai puține griji financiare decât credeau ceilalți. Nu pentru că aș fi primit cine știe ce avere, ci pentru că în sfârșit puteam să-mi gestionez banii fără să-i dau socoteală nimănui. Dar cum să-i explic Nicoletei asta, când ea vedea doar aparențele?

— Poate că ar trebui să-ți vezi de treaba ta, am spus apăsat, cu voce joasă.
— Nu pot! Ești prietena mea și nu vreau să te văd făcând greșeli sau ascunzând ceva!

M-am simțit trădată. Prietenia noastră fusese mereu despre sprijin reciproc, nu despre interogatorii. Dar poate că Nicoleta nu mai era aceeași. Sau poate eu mă schimbasem prea mult.

După ce a plecat, am rămas singură în bucătărie, cu gândurile mele. Am început să mă întreb dacă nu cumva gelozia era cea care o făcea pe Nicoleta să mă atace. Ea încă era prinsă într-o căsnicie fără dragoste, cu un soț care o ignora și doi copii care îi ocupau tot timpul. Eu, în schimb, păream liberă — cel puțin la suprafață.

În zilele următoare, zvonurile au început să circule prin cartier. Vecina de la trei m-a întrebat într-o doară dacă „mi-a lăsat Mihai ceva frumos la partaj”. O altă colegă de la serviciu mi-a spus că „arăt mai bine ca niciodată” și m-a întrebat dacă am un nou iubit bogat. Am simțit cum zidurile se strâng în jurul meu.

Mama m-a sunat într-o seară:
— Ce se întâmplă cu tine? De ce vorbește lumea urât?
— Nimic, mamă. Oamenii n-au altceva mai bun de făcut…
— Să nu uiți cine ești și de unde ai plecat! Să nu te lași schimbată de bani sau de gura lumii!

Am închis telefonul cu lacrimi în ochi. Nu voiam să fiu judecată pentru alegerile mele sau pentru faptul că încercam să-mi reconstruiesc viața. Dar judecata venea din toate părțile — chiar și din partea celor dragi.

Într-o duminică, am decis să merg la Nicoleta acasă. Am găsit-o pe balcon, fumând nervos.

— Trebuie să vorbim, i-am spus direct.
— Despre ce? Despre cât de bine o duci tu acum?
— Despre cât de mult doare când prietenii nu te cred și te judecă fără să știe tot adevărul.

A tăcut o clipă, apoi a izbucnit:
— Știi cât mi-e de greu să te văd fericită când eu mă simt prinsă ca într-o colivie? Știi cât mi-aș dori să pot pleca și eu, dar n-am curajul tău?

Am simțit cum furia mi se topește în milă și tristețe. Am realizat că gelozia Nicoletei nu era despre bani sau haine, ci despre libertatea pe care ea nu și-o putea permite.

— Nu tot ce vezi la mine e fericire, Nico. Sunt nopți în care plâng singură și zile în care mă simt pierdută. Dar încerc să merg mai departe…

A început să plângă. Am îmbrățișat-o strâns, ca pe vremuri.

— Îmi pare rău că am fost rea cu tine… Poate am nevoie de ajutor mai mult decât credeam.

Am stat acolo mult timp, fără cuvinte. Pentru prima dată după mult timp, am simțit că prietenia noastră are o șansă să renască — dar numai dacă vom fi sincere una cu cealaltă.

Seara, acasă, m-am uitat lung pe fereastră la luminile orașului și m-am întrebat: De ce ne e atât de greu să vorbim deschis despre ceea ce ne doare cu adevărat? Oare câți dintre noi ne ascundem suferința sub aparențe și câți avem curajul să cerem ajutor atunci când avem nevoie?