„Nu sunt bonă, sunt în vacanță!”: Povestea unei veri care ne-a schimbat familia

— Nu, nu, nu! Nu mă sunați pentru copii, eu sunt în vacanță! vocea mamei soacre răsuna tare, aproape teatral, din difuzorul telefonului. Mă uitam la Mihai, soțul meu, care încerca să-i explice calm: — Mamă, avem nevoie doar de două zile. Ești deja aici, la Sinaia, cu noi… Nu trebuie decât să stai cu ei cât mergem la nuntă.

Ea a oftat teatral, ca și cum i-am fi cerut să mute munții din loc. — Eu am venit să mă relaxez, nu să fiu bonă! Voi nu înțelegeți că am și eu dreptul la viață?

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Era a treia oară când refuza să ne ajute cu copiii. Și nu era vorba de o săptămână, ci de două zile. Două zile în care eu și Mihai visam să fim din nou doar noi doi, fără griji, fără alergătură după jucării și scutece.

Mihai a închis telefonul fără să spună nimic. S-a lăsat pe canapea, cu fața în palme. — De ce trebuie să fie totul atât de greu cu ea? am întrebat eu, încercând să-mi stăpânesc lacrimile. — Nu știu… Poate că are dreptate. Poate că am cerut prea mult…

M-am uitat la el cu furie: — Mihai, nu e normal! E bunica lor! Nu-i cerem să-i crească, ci doar să stea cu ei două zile!

A tăcut. Știam că se simte prins la mijloc. Mereu era așa: între mine și mama lui. Între dorința de a mă proteja și nevoia de a nu-și supăra părintele.

Am ieșit pe balcon, încercând să-mi trag sufletul. Aerul de munte nu mă ajuta deloc. Îmi venea să țip. Să urlu că nu mai pot. Că m-am săturat să fiu mereu cea care cedează, cea care „înțelege”.

Copiii alergau prin cameră, veseli că sunt la munte. Nu aveau nicio vină că adulții din viața lor nu se pot înțelege. Dar eu simțeam că mă sufoc sub greutatea responsabilității.

În seara aceea, Mihai a încercat din nou: — Mamă, te rog… E important pentru noi. Nu avem pe nimeni altcineva aici.

— Mihai, am spus NU! Dacă nu vă convine, mergeți acasă! Eu nu mă sacrific pentru nimeni!

Am auzit totul din hol. Am simțit cum mi se rupe ceva în mine. Nu era prima dată când mama soacră punea limite atât de dure. Mereu avea grijă să ne amintească faptul că ea „nu datorează nimic nimănui”. Când s-a născut primul copil, a venit la maternitate cu flori și a plecat după zece minute. Când am avut nevoie de ajutor după operație, a spus că „nu poate, are programare la coafor”.

Dar acum era prea mult. Aveam nevoie de ea și refuza cu atâta ușurință încât mă durea fizic.

În noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am gândit la mama mea, care s-a stins când eram mică și care ar fi făcut orice pentru mine și copiii mei dacă ar fi fost în viață. M-am gândit la toate momentele în care am încercat să mă apropii de mama soacră: i-am dus flori de ziua ei, am invitat-o la noi de Crăciun, am încercat să-i gătesc mâncărurile preferate… Nimic nu părea să conteze.

A doua zi dimineață am decis: nu mai pot continua așa. Am intrat în camera ei fără să bat la ușă.

— Vreau să vorbim.

S-a uitat la mine peste ochelari, deranjată.

— Spune.

— Știți ce doare cel mai tare? Că niciodată nu încercați măcar să ne ajutați. Că mereu suntem pe cont propriu. Că vă place să fiți bunica doar când e ușor și convenabil.

A ridicat din umeri.

— Eu am crescut singură un copil. N-am avut pe nimeni. Așa e viața.

— Dar nu trebuie să fie așa! Nu trebuie să repetați același tipar! Copiii au nevoie de bunica lor! Noi avem nevoie de sprijin!

A tăcut o clipă, apoi a spus rece:

— Eu nu vreau să fiu ca mama mea. Eu vreau libertate.

Am simțit că orice aș spune e inutil. Am ieșit trântind ușa.

Mihai m-a găsit plângând pe balcon.

— Nu mai pot… Nu mai vreau să lupt cu ea pentru fiecare lucru mărunt.

M-a luat în brațe.

— Îmi pare rău… E mama mea și nu știu cum s-o schimb.

— Nu trebuie s-o schimbi tu. Dar trebuie să decizi ce fel de familie vrei pentru copiii noștri.

A tăcut mult timp după aceea.

În cele din urmă am plecat acasă mai devreme cu copiii. Nunta s-a ținut fără noi. Mama soacră a rămas la hotel încă o săptămână și ne-a trimis poze cu peisaje superbe și mese festive.

Câteva zile mai târziu, Mihai mi-a spus:

— Am vorbit cu mama. I-am spus că dacă vrea să facă parte din viața noastră, trebuie să fie prezentă și când e greu, nu doar când îi convine ei.

Nu știu dacă s-a schimbat ceva în sufletul ei. Dar știu că pentru prima dată Mihai a ales să fie de partea noastră fără ezitare.

Acum mă uit la copiii mei și mă întreb: oare vor simți vreodată lipsa unei bunici adevărate? Oare e vina noastră că nu putem construi o familie unită sau pur și simplu unele răni nu se vindecă niciodată?