Oaspete în propria mea viață: Povestea unei căsnicii cu două fețe

— Nu uita, Ana, aici ești doar oaspete! a spus doamna Stancu, cu vocea ei ascuțită, în timp ce îmi arunca o privire rece peste ochelari. Mâinile îmi tremurau pe cana de ceai, iar Vlad, soțul meu, stătea lângă mine pe canapea, cu ochii în telefon, absent.

— Mamă, te rog… am încercat să intervin, dar Vlad m-a întrerupt fără să ridice privirea:

— Ana, nu are rost să te superi. Mama are dreptate. Ea e gazda, noi suntem musafiri.

M-am simțit ca și cum cineva mi-ar fi tras brusc covorul de sub picioare. Eram căsătoriți de doar șase luni și deja mă întrebam dacă nu cumva făcusem cea mai mare greșeală din viața mea. Când ne-am mutat la părinții lui Vlad, am crezut că va fi temporar — doar până strângem bani pentru un apartament al nostru. Dar timpul trecea și nimic nu se schimba. În fiecare zi, simțeam cum mă sting puțin câte puțin.

La început, încercam să mă fac plăcută. Găteam, făceam curat, îi ajutam pe toți cu orice aveau nevoie. Dar doamna Stancu găsea mereu ceva de criticat: ba ciorba era prea sărată, ba rufele nu erau întinse „ca lumea”, ba nu știam să calc cămășile „cum trebuie”.

— Pe vremea mea, fetele știau să țină o casă! îi spunea soțului meu, suficient de tare cât să aud și eu.

Vlad nu spunea nimic. Seara, când îi ceream să mă apere sau măcar să-mi ia partea, ridica din umeri:

— Ana, nu vreau scandaluri. E casa lor, trebuie să ne adaptăm.

Într-o zi, după o ceartă aprinsă cu soacra mea — pentru că am pus prea multă sare în mâncare — am ieșit pe balcon și am izbucnit în plâns. Mă simțeam atât de singură! Mi-am sunat mama:

— Mamă, nu mai pot… Nu mă simt acasă aici. Parcă sunt invitată la o masă unde nu am voie să ating nimic.

Mama a oftat la capătul firului:

— Ana, dragostea nu înseamnă să te pierzi pe tine. Vorbește cu Vlad!

Am încercat din nou. În acea seară, când Vlad s-a întors de la serviciu, i-am spus tot ce aveam pe suflet:

— Vlad, nu mai pot trăi așa. Vreau să avem casa noastră. Să fim noi doi, fără presiuni.

S-a uitat la mine ca și cum i-aș fi cerut luna de pe cer:

— Ana, tu nu vezi cât de greu e acum? Salariile sunt mici, chiriile mari… Aici avem tot ce ne trebuie. Mama gătește, tata ne ajută cu bani… Ce vrei mai mult?

— Vreau respect! Vreau să simt că aparțin undeva!

A tăcut. Apoi a ieșit din cameră fără să spună nimic.

Zilele au început să semene între ele: dimineți reci în care mă trezeam înaintea tuturor ca să pregătesc micul dejun (doamna Stancu nu suporta să găsească bucătăria „nepregătită”), după-amiezi în care făceam cumpărături sau spălam hainele tuturor și seri în care mă retrăgeam devreme în camera noastră mică, ca să evit discuțiile inutile.

Prietenii mei mă întrebau tot mai rar dacă ies la cafea sau la film. Nu mai aveam chef de nimic. Simțeam că mă pierd pe mine însămi.

Într-o duminică dimineață, când toată familia era adunată la masă, doamna Stancu a început din nou:

— Ana, ai uitat să aduci pâinea! Ce fel de gospodină ești?

Am simțit cum mi se urcă sângele la cap. Am lăsat farfuria jos și am spus răspicat:

— Dacă tot sunt doar oaspete aici, poate ar trebui să mă comport ca atare și să plec!

Toți au tăcut. Vlad s-a uitat la mine cu o privire pe care nu i-o mai văzusem niciodată — era furios.

— Ana, exagerezi! Nu poți pleca așa…

— Ba pot! am spus și m-am ridicat de la masă.

Mi-am luat câteva haine și am ieșit din casă tremurând. Am mers pe jos până la gară și am luat primul tren spre orașul natal. Pe drum am plâns fără oprire. Mă simțeam vinovată că am renunțat atât de ușor, dar și eliberată că am avut curajul să spun „ajunge!”

Acasă la mama am găsit liniște și înțelegere. Mi-a spus că uneori trebuie să te pierzi ca să te regăsești. Vlad m-a sunat de câteva ori, dar nu i-am răspuns imediat. Aveam nevoie de timp pentru mine.

Au trecut câteva luni până când am avut puterea să vorbim deschis. Vlad mi-a spus că îi pare rău că nu m-a susținut mai mult și că vrea să încercăm din nou — dar de data asta doar noi doi.

Nu știu dacă voi putea vreodată să uit tot ce s-a întâmplat acolo, dar știu sigur că nu voi mai accepta niciodată să fiu oaspete în propria mea viață.

Oare câte femei trăiesc aceeași poveste ca a mea? Câte dintre noi avem curajul să spunem „ajunge”? Voi ce ați face în locul meu?