Între datorie și libertate: Povestea mea alături de mama

— Raluca, iar ai uitat să-mi aduci pastilele la timp! vocea mamei răsună din dormitor, tăioasă, ca un cuțit care taie liniștea dimineții. Mă opresc din spălatul vaselor, cu mâinile ude și inima strânsă. Îmi vine să țip, să trântesc ceva, dar mă abțin. Inspir adânc și răspund cât pot de calm:

— Vin imediat, mamă.

Așa începe fiecare zi de când tata a murit și eu am rămas singură cu mama în apartamentul nostru mic din cartierul Militari. Aveam 34 de ani când s-a întâmplat. Tocmai mă mutasem înapoi acasă, după ce încercasem să-mi fac un rost la Cluj. Visam la o viață a mea, la libertate, la liniște. Dar boala mamei a venit ca o furtună care a măturat tot ce construisem.

Mama nu mai e femeia puternică de altădată. O dor picioarele, uită lucruri, se enervează din nimic. Eu am devenit totul pentru ea: fiică, infirmieră, bucătăreasă, secretară. Prietenii mei au început să dispară unul câte unul. „Hai cu noi la film!” — „Nu pot, trebuie să stau cu mama.” — „Ieși la o cafea?” — „Nu pot, mama nu se simte bine.” La început au înțeles, apoi au încetat să mai întrebe.

Seara, când mă așez pe canapea cu o carte în mână, aud din nou:

— Raluca, vino puțin!

Mă ridic fără chef. În camera ei miroase a medicamente și a ceai de tei. Mama stă pe marginea patului, cu ochii umezi.

— Ți-am zis că nu-mi place supa asta. De ce nu faci cum făcea bunica ta?

Îmi mușc buza. Nu mai am răbdare.

— Mamă, fac tot ce pot! Nu sunt bucătăreasă!

Se uită la mine ca un copil pedepsit.

— Nu te mai supăra pe mine… E greu și pentru mine…

Atunci mă simt vinovată. Îmi vine să plâng. Îmi amintesc cum mă ținea de mână când eram mică și aveam febră. Acum rolurile s-au inversat și nu știu dacă sunt pregătită pentru asta.

Fratele meu, Mihai, locuiește la Brașov cu familia lui. Vine rar pe la noi. Când îl sun să-i spun că nu mai pot, că simt că mă sufoc, îmi răspunde mereu la fel:

— Raluca, știi că am serviciu și copiii mici… Faci tu față, ești puternică!

Puternică? Nu mă simt deloc așa. Mă simt prinsă într-o capcană invizibilă. Uneori visez că fug de acasă, că plec undeva unde nimeni nu are nevoie de mine. Dar apoi mă trezesc și realitatea mă lovește ca un val rece.

Într-o seară, după ce mama adoarme, primesc un mesaj de la Cătălin, fostul meu coleg de facultate:

„Hei, ce mai faci? Am auzit că ești în București. Hai să ne vedem la o cafea!”

Îmi bate inima mai tare. Îi răspund după câteva minute:

„Nu prea pot… Mama e bolnavă și trebuie să stau cu ea.”

El insistă:

„Poate găsești pe cineva să stea cu ea două ore… Meriți și tu o pauză.”

Mă uit lung la telefon. Merită mama să rămână singură? Merită eu să am o viață?

A doua zi îi spun mamei timid:

— Mamă, aș vrea să ies puțin diseară…

Se uită la mine speriată.

— Dacă mi se face rău? Dacă am nevoie de ceva?

Renunț. Îi scriu lui Cătălin că nu pot veni.

Într-o duminică vine Mihai cu soția și copiii. Casa se umple de râsete și gălăgie. Mama zâmbește larg pentru prima dată după mult timp.

— Vezi? îi spun lui Mihai într-un colț al bucătăriei. Ai putea veni mai des…

El oftează.

— Știi cum e cu serviciul… Dar dacă vrei, putem discuta să o luăm pe mama la noi o perioadă.

Simt un nod în gât.

— Și eu ce fac? Unde mă duc?

Mihai ridică din umeri.

— Poate e timpul să-ți vezi și tu de viața ta…

Dar cum să-mi văd de viața mea când mama are nevoie de mine? Cum să aleg între ea și mine?

În noaptea aceea nu dorm deloc. Mă gândesc la toate visele mele neîmplinite: să am o familie, să călătoresc, să scriu o carte. Toate par imposibile acum.

Într-o zi, după ce mama adoarme la prânz, mă privesc în oglindă. Chipul meu e obosit, ochii încercănați. Mă întreb cine sunt eu fără rolul acesta de fiică îngrijitoare.

A doua zi primesc un telefon de la serviciul social al primăriei. O doamnă cu voce blândă îmi spune:

— Știți că există centre de zi pentru vârstnici? Poate ar fi bine să vă informați…

Îmi vine să plâng de rușine. Să o dau pe mama „la azil”? Ce vor zice vecinii? Ce va spune familia?

Dar cât timp mai pot trăi așa? Cât timp mai pot sacrifica totul pentru cineva care nu mai vede în mine decât un sprijin fizic?

Seara îi spun mamei despre centru.

— Vrei să mă abandonezi? mă întreabă ea cu lacrimi în ochi.

Nu știu ce să-i răspund. O îmbrățișez și plângem amândouă.

Poate că nu există răspunsuri simple. Poate că iubirea adevărată înseamnă și să ai grijă de tine, nu doar de ceilalți.

Mă întreb: Oare câți dintre voi trăiesc aceeași poveste ca mine? Cum găsiți echilibrul între datorie și libertate? Poate există o cale pe care eu încă nu am găsit-o…