Mărturisirea care mi-a schimbat viața: Dragostea interzisă a Anei pentru soțul meu

— Nu mai pot, trebuie să-ți spun adevărul! vocea Anei tremura, iar ochii ei erau roșii de plâns. Stăteam pe banca din fața blocului, cu frunzele uscate foșnind sub picioarele noastre. Aerul mirosea a fum de la grătarele vecinilor și a castane coapte. M-am uitat la ea, încercând să-mi dau seama ce ar putea fi atât de grav încât să o aducă în starea asta.

— Ce s-a întâmplat, Ana? am întrebat, simțind un nod în gât. Era prietena mea din liceu, omul cu care împărțisem atâtea secrete și nopți nedormite. Nu-mi imaginam că ar putea să-mi ascundă ceva atât de important.

— E vorba despre Radu… Nu știu cum să-ți spun… am început să-l iubesc. De ani de zile. Nu mai pot să țin în mine. Mă doare prea tare.

Cuvintele ei mi-au tăiat respirația. Radu era soțul meu de treizeci de ani. Îl cunoscusem la facultate, la o petrecere studențească unde el cânta la chitară și făcea glume proaste. Ne-am îndrăgostit repede, ne-am căsătorit tineri și am crescut împreună, cu bune și cu rele. Am trecut prin lipsuri, prin certuri, prin bucurii și necazuri. Am crescut doi copii minunați, Irina și Vlad, care acum erau la casele lor.

— Ana, nu înțeleg… De ce acum? De ce îmi spui asta? am șoptit, simțind cum lumea mea începe să se clatine.

— Pentru că nu mai pot să trăiesc cu minciuna asta. Pentru că mă simt vinovată față de tine și față de el. Pentru că… poate și el simte ceva pentru mine.

Am simțit cum sângele îmi urcă în obraji. O furie mocnită mi-a cuprins sufletul. Cum adică „poate și el simte ceva”? Oare tot ce construisem împreună era doar o iluzie? M-am ridicat brusc de pe bancă.

— Ai vorbit cu el? am întrebat printre dinți.

— Nu… Adică… doar priviri, gesturi… Nu s-a întâmplat nimic între noi! Dar simt că nu mai pot să mă prefac.

Am plecat fără să-i mai spun nimic. Am urcat scările blocului ca într-un vis urât, cu inima bubuindu-mi în piept. În apartament era liniște; Radu citea ziarul la bucătărie, cu o cană de cafea aburindă lângă el.

— Ce-ai pățit? m-a întrebat când m-a văzut palidă.

— Trebuie să vorbim, i-am spus sec.

Am început să-i povestesc totul, cu voce tremurată. Radu m-a ascultat fără să mă întrerupă, dar ochii lui au devenit din ce în ce mai triști.

— Nu știu ce să spun… Nu am făcut nimic greșit față de tine. Ana e doar o prietenă veche. Poate că s-a atașat prea mult, dar eu nu i-am dat niciun motiv să creadă altceva.

— Dar tu? Tu ai simțit vreodată ceva pentru ea?

A ezitat o clipă prea lungă.

— Poate… la început, când eram tineri. Era frumoasă, veselă… Dar tu ai fost mereu femeia vieții mele. Ana e trecutul. Tu ești prezentul și viitorul meu.

Nu știam dacă să-l cred sau nu. În noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am gândit la toate momentele în care Ana fusese prezentă în viața noastră: la Crăciunuri petrecute împreună, la vacanțe la mare, la serile când râdeam toți trei până târziu. Oare tot timpul ăsta ea mă mințise? Oare eu am fost oarbă?

A doua zi am primit un mesaj de la Irina: „Mama, ești bine? Am visat că plângeai.” M-am abținut să-i spun adevărul. Nu voiam să-i stric imaginea despre familie.

În zilele următoare am evitat-o pe Ana. Ea mi-a trimis mesaje lungi, pline de scuze și regrete. „Nu vreau să vă stric familia”, scria ea. „Dar nici nu pot să mă prefac că nu simt nimic.”

Radu încerca să fie mai atent ca niciodată: îmi aducea flori fără motiv, gătea ciorba mea preferată, mă ținea de mână când ne uitam la televizor. Dar eu nu mai puteam avea încredere totală. Fiecare gest al lui mi se părea suspect; fiecare privire către telefon mă făcea să tresar.

Într-o seară, după ce copiii au venit în vizită și au plecat râzând, am izbucnit:

— Nu mai pot! Simt că trăiesc într-o minciună! Dacă tu chiar ai simțit ceva pentru Ana? Dacă tot timpul ăsta eu am fost doar „alegerea sigură”?

Radu a oftat adânc:

— Nu e adevărat! Te iubesc pe tine! Dar dacă nu poți trece peste asta… poate ar trebui să luăm o pauză.

Cuvintele lui au căzut ca un trăsnet. O pauză? După treizeci de ani?

Am plâns toată noaptea pe canapea. Dimineața m-am uitat în oglindă și nu m-am recunoscut: ochii umflați, părul ciufulit, sufletul golit de speranță. Am sunat-o pe mama:

— Mamă, ce faci când simți că totul se destramă?

Ea a tăcut o clipă:

— Te ridici și lupți pentru ce iubești sau pleci dacă nu mai poți ierta.

Am decis să merg la Ana și să-i spun tot ce simt:

— Mi-ai distrus încrederea! Poate nu ai vrut, dar ai făcut-o! Nu știu dacă te voi putea ierta vreodată…

Ana a plâns în hohote:

— Îmi pare rău! N-am vrut decât să fiu sinceră…

Au trecut luni până când am reușit să vorbesc din nou cu Radu fără să simt acea gheară în inimă. Am mers împreună la consiliere de cuplu, am vorbit deschis despre temerile și nesiguranțele noastre. Încet-încet am început să reconstruim ceea ce pierdusem: încrederea.

Acum privesc în urmă și mă întreb: cât de fragile sunt legăturile dintre oameni? Ce faci când sinceritatea doare mai tare decât minciuna? Poate fi iertarea mai puternică decât trădarea?