Între două lumi: Povestea unei nurori în România de azi

— Vino ACUM să-l iei pe Vlad! Nu mai pot, nu mai vreau, nu mă interesează!
Vocea soacrei mele, Ileana, răsuna în telefon ca o sirenă de alarmă. Eram la birou, cu ochii în monitor și inima deja sărindu-mi din piept. M-am ridicat brusc, scaunul s-a izbit de perete. Colega mea, Loredana, m-a privit speriată.

— Ce s-a întâmplat?
— Soacra… iar. Trebuie să plec, Vlad are vreo problemă.

Nu era prima dată când Ileana mă punea în situații imposibile. De când și-a găsit noul job la supermarketul din cartier, ne vedeam mai rar, dar găsea mereu timp să mă sune și să-mi spună ce nu fac bine ca mamă. Că nu-i dau copilului destule fructe, că îl las prea mult la televizor, că nu știe să spună „mulțumesc” destul de clar. Dar azi era altceva în vocea ei — o urgență reală sau doar încă un pretext?

Am alergat spre mașină, cu gândurile încâlcite. Vlad avea doar cinci ani și era tot universul meu. Soțul meu, Radu, era plecat cu serviciul la Cluj pentru două zile. Știam că nu pot conta pe el acum.

Pe drum, am încercat să-mi controlez respirația. Îmi venea să plâng de nervi și frustrare. De ce nu mă poate accepta niciodată? De ce trebuie să simt mereu că nu sunt suficient de bună?

Am ajuns la blocul vechi unde locuia Ileana. Am urcat scările două câte două. Ușa era întredeschisă. Vlad stătea pe canapea, cu ochii roșii de plâns. Ileana se plimba prin cameră, gesticulând nervos.

— Ce s-a întâmplat? am întrebat, încercând să-mi păstrez calmul.

— Ce s-a întâmplat? S-a întâmplat că nu mai pot! Copilul ăsta nu mă ascultă deloc! I-am spus să nu se joace cu mingea în casă și a spart vaza aia de la nuntă! Și tu unde erai? La muncă! Mereu la muncă!

M-am uitat la Vlad. Tremura ușor și ținea mingea strâns la piept. M-am aplecat lângă el.

— Ești bine, puiule?

A dat din cap că da, dar lacrimile îi curgeau pe obraji.

— Îmi pare rău pentru vază, am spus încet către Ileana. Dar e doar o vază…

— E doar o vază? Era de la mama mea! Nu înțelegi nimic! Niciodată n-ai înțeles!

Mi-am mușcat buza să nu răspund. Nu voiam scandal în fața copilului. Am luat geaca lui Vlad și l-am îmbrăcat încet.

— Plecăm acasă acum, Vlad. O să vorbim mai târziu.

Ileana a continuat să bombăne după noi:

— Să nu te miri dacă ajunge rău copilul ăsta! Cu educația asta modernă a voastră…

Am ieșit pe ușă fără să mă uit înapoi. În lift, Vlad s-a agățat de gâtul meu.

— Mami, am spart vaza fără să vreau… O să mă certe tati?

— Nu, puiule. O să vorbesc eu cu tati. Nu e vina ta.

În drum spre casă, m-am gândit la toate momentele în care Ileana mi-a spus că nu sunt destul de bună pentru fiul ei sau pentru nepotul ei. La toate dățile când am înghițit în sec și am zâmbit fals doar ca să evit un scandal. La toate serile când am plâns în baie ca să nu mă vadă Radu.

Ajunși acasă, l-am pus pe Vlad la desene și m-am trântit pe canapea. Telefonul a sunat din nou — era Radu.

— Ce s-a întâmplat? Mama mi-a scris un mesaj lung…

I-am povestit totul printre suspine reținute. Radu a oftat greu.

— Știi cum e mama… Dar nici tu nu trebuie să te lași călcată în picioare. O să vorbesc eu cu ea când mă întorc.

— Nu vreau scandal, Radu… Vreau doar liniște pentru Vlad.

— Și eu vreau liniște, dar nu putem trăi mereu cu frica asta.

Am închis ochii și am simțit cum mă sufoc între două lumi: una a sacrificiului tăcut și una a nevoii de a-mi apăra copilul și demnitatea.

Seara, după ce Vlad a adormit, am primit un mesaj de la Ileana: „Sper că ești mulțumită acum. Ai distrus tot.”

Am izbucnit în plâns. Nu era prima dată când mă simțeam vinovată pentru ceva ce nu făcusem cu adevărat. M-am întrebat dacă voi reuși vreodată să fiu acceptată sau dacă voi trăi mereu cu sentimentul că nu sunt destul.

A doua zi dimineață, am decis să merg la Ileana și să vorbesc deschis cu ea. Am lăsat-o pe Vlad la grădiniță și am urcat din nou aceleași scări grele.

— Ileana, trebuie să vorbim.

M-a privit rece peste ochelari.

— Ce vrei?

— Vreau să știi că îmi pare rău pentru vază și pentru tot ce s-a întâmplat ieri. Dar nu mai pot trăi cu frica asta că orice fac e greșit. Sunt mama lui Vlad și vreau să fim o familie normală, fără reproșuri și tensiuni.

A tăcut câteva secunde lungi.

— Poate ai dreptate… Dar nici eu nu vreau să fiu dată la o parte. E singurul nepot pe care-l am.

— Nu te dăm la o parte. Dar trebuie să avem încredere una în cealaltă.

Nu știu dacă m-a crezut sau dacă ceva s-a schimbat cu adevărat între noi. Dar pentru prima dată am simțit că mi-am găsit vocea.

Acum mă întreb: câte femei trăiesc zilnic același conflict între a fi fiică, noră și mamă? Câte dintre noi îndrăznim să spunem „ajunge” înainte să ne pierdem pe noi înșine?