Între recunoștință și resentiment: Povestea mea cu soacra mea, Lenuța

— Nu mai pot, Lenuța! Lasă-mă să respir! am strigat cu vocea răgușită, încercând să mă ridic din pat, dar corpul nu mă asculta. Mâinile mi se încleștau pe cearșaful ud de transpirație, iar ochii mi se umpleau de lacrimi. Lenuța, soacra mea, s-a oprit în prag cu o farfurie de supă aburindă și m-a privit cu acea privire aspră pe care nu o uitasem niciodată.

— Dacă nu mănânci, n-o să te faci bine niciodată, Ilinca. Știi bine că nu-mi place să mă rog de nimeni. Dar uite unde ai ajuns! Cătălin a plecat și uite cine a rămas să te îngrijească!

Am simțit cum mă sufoc. Nu voiam să-i fiu povară nimănui, cu atât mai puțin ei. Încă din ziua nunții, când am intrat în casa lor din Ploiești, am simțit că nu sunt dorită. Cătălin a insistat să avem o nuntă mare, cu lăutari și sarmale pentru două sute de oameni. Eu visam la ceva mic, discret, dar el spunea mereu: „Ilinca, trebuie să arătăm lumii că suntem cineva!”

Trei ani am strâns bani pentru nuntă și pentru avansul la apartament. Eu lucram la contabilitate la o firmă mică, el era agent imobiliar — azi cu bani, mâine fără. După nuntă, am crezut că totul va fi bine. Dar la câteva luni după ce ne-am mutat în apartamentul nostru mic de la etajul patru, am început să mă simt rău. Dureri de spate, oboseală cronică, apoi diagnosticul: scleroză multiplă.

Cătălin s-a schimbat peste noapte. Nu mai era bărbatul care mă ținea de mână pe stradă. Venea târziu acasă, nu mai vorbea cu mine decât despre facturi și rate. Într-o seară ploioasă de noiembrie, mi-a spus sec:

— Ilinca, nu mai pot. Nu sunt făcut pentru viața asta. Mă sufoc aici.

A doua zi a plecat. Fără explicații pentru ai lui, fără să se uite înapoi. Am rămas singură, neputincioasă în patul nostru prea mare.

Lenuța a venit după două zile, cu geanta plină de haine și o privire hotărâtă.

— Nu te las aici să mori ca un câine! Ești încă nevasta băiatului meu.

La început am crezut că e un gest de milă sau poate de vinovăție pentru ce făcuse fiul ei. Dar zilele au trecut și am început să simt că prezența ei e ca o umbră grea peste sufletul meu. Îmi aducea mâncare, mă spăla, îmi schimba lenjeria — dar fiecare gest era însoțit de un oftat sau o remarcă tăioasă:

— Dacă ai fi avut copii, poate Cătălin n-ar fi plecat…
— Nu știu ce i-ai făcut băiatului meu de l-ai adus în halul ăsta…

Într-o zi, când încercam să-mi adun puterile să mă ridic singură la baie, am auzit-o vorbind la telefon cu sora ei:

— Ce să fac, Marioara? E vai de capul ei! Dar dacă nu stau eu aici, cine știe ce se întâmplă… Săraca mamă-sa nici nu vine s-o vadă!

M-am simțit ca un obiect trecut dintr-o mână în alta. Mama mea era la țară, bolnavă și ea. Nu putea veni. Prietenele mele dispăruseră una câte una după ce am ajuns la pat.

Într-o seară, după ce Lenuța a stins lumina și s-a dus să doarmă pe canapea, am izbucnit în plâns. M-am simțit vinovată că nu pot fi mai recunoscătoare pentru tot ce face pentru mine. Dar cum să-i mulțumesc când fiecare zi lângă ea e ca o pedeapsă?

Au trecut săptămâni. Într-o dimineață am prins curaj:

— Lenuța… știu că nu e ușor pentru tine. Dar te rog… dacă vrei să pleci, poți s-o faci. Mă descurc cum pot.

A ridicat din sprâncene și a trântit farfuria pe masă:

— Asta vrei? Să mă dai afară? După tot ce-am făcut pentru tine? Să știe lumea că soacra te-a lăsat singură?

Am tăcut. Nici nu mai știam ce vreau. Voiam doar liniște.

Într-o zi a venit preotul satului la mine — îl chemase Lenuța fără să mă întrebe.

— Ilinca, trebuie să ierți ca să poți merge mai departe. Și pe Cătălin, și pe tine însăți.

Dar cum să iert când rana e încă vie? Cum să fiu recunoscătoare când fiecare gest bun vine cu reproșuri?

Într-o seară am auzit-o pe Lenuța plângând în bucătărie. Am înțeles atunci că nici pentru ea nu e ușor. Poate că și ea se simte singură și trădată de propriul fiu.

Acum stau aici, între două lumi: una a recunoștinței și alta a resentimentului. Oare câți dintre noi nu trăim astfel de conflicte? Oare cât putem duce până când sufletul cedează?

Poate că adevărata putere stă în a recunoaște că suntem slabi — și totuși mergem mai departe.

Voi ce ați face în locul meu? Cum ați găsi echilibrul între recunoștință și durere?