Din copilăria mea: „Tatăl meu m-a ignorat, acum vrea iertarea mea”

— De ce nu mă iubești, tată? am întrebat într-o seară, cu vocea tremurândă, în timp ce el își turna încă un pahar de vin și privea absent la televizor. Aveam doar opt ani, dar simțeam deja greutatea unei absențe care nu era fizică, ci mult mai dureroasă: era ca și cum aș fi trăit lângă o umbră, nu lângă omul care ar fi trebuit să-mi fie sprijin.

Mama încerca să-mi aline dorul cu vorbe calde și mângâieri, dar știam că nu poate umple golul lăsat de el. Tata venea acasă târziu, mereu obosit, mereu cu gândurile în altă parte. Nu-mi aduc aminte să-mi fi spus vreodată „Bravo!” sau să fi venit la vreo serbare de-a mea. Când îi ceream ajutor la teme, ridica din umeri: „Întreab-o pe maică-ta, eu am treabă.”

Anii au trecut și am învățat să nu mai cer. Să nu mai sper. Să mă ascund în camera mea cu cărțile și visele mele. Sora mea mai mică, Ioana, încerca să-l facă să râdă, să-l atragă în jocurile noastre, dar el rămânea mereu departe, ca un străin în propria casă.

Când am împlinit 18 ani și am plecat la facultate la Cluj, tata nici măcar nu a venit să mă conducă la gară. Mama mi-a pus în geantă o iconiță și mi-a șoptit la ureche: „Să nu-l judeci prea aspru. Poate nici el n-a știut ce înseamnă să fii tată.” Dar eu simțeam doar furie și o tristețe care mă ardea pe dinăuntru.

Anii de facultate au trecut cu greu. M-am agățat de prietenii mei — Radu, colega mea de cameră, Mirela — și am încercat să-mi construiesc o viață fără el. Îl sunam rar pe tata, și atunci doar din obligație. Răspundea monosilabic sau îmi spunea să-l las că are treabă la serviciu.

Când am terminat facultatea și m-am angajat la o firmă mică de IT din Cluj, mama m-a sunat plângând: „Tatăl tău a făcut infarct.” Am simțit un gol în stomac, dar nu știam dacă e de frică sau de vinovăție. Am luat primul tren spre casă.

L-am găsit pe tata pe patul de spital, slăbit, cu ochii pierduți. M-a privit lung și a încercat să zâmbească. „Mihai… ai venit.”

Am stat lângă el fără să spun nimic. În mintea mea se derulau toate momentele în care aș fi avut nevoie de el și nu a fost acolo. Toate zilele în care m-am simțit invizibil.

După ce s-a externat, tata a început să mă sune tot mai des. Îmi trimitea mesaje stângace: „Ce faci?” sau „Ai mâncat?” La început l-am ignorat. Apoi am răspuns sec. Dar el insista.

Într-o duminică, când am venit acasă la invitația mamei, tata m-a chemat pe balcon. Era toamnă târzie, frunzele foșneau sub pașii noștri.

— Mihai, știu că n-am fost un tată bun. Nici nu știu dacă merit să-mi vorbești… Dar vreau să-ți cer iertare.

M-am uitat la el și am văzut pentru prima dată lacrimi în ochii lui. Era bătrân, obosit, vulnerabil. Dar eu? Eu eram încă băiatul acela rănit care aștepta un semn.

— De ce acum? De ce după atâția ani? am întrebat cu vocea spartă.

— Mi-e frică… Mi-e frică să nu plec din lumea asta fără să-ți spun că te iubesc. Și că-mi pare rău pentru tot ce n-am făcut.

Am simțit că mă sufoc. Voiam să țip, să-i spun cât m-a durut absența lui. Dar am rămas tăcut.

Seara aceea a fost începutul unei lupte interioare pe care nici azi nu știu dacă am câștigat-o. Tata a început să se schimbe: venea la mine la Cluj, îmi aducea plăcinte făcute de mama, mă întreba despre serviciu. Dar rana era încă acolo.

Într-o zi, după ce am ieșit împreună la o cafea, mi-a spus:

— Știu că nu pot schimba trecutul. Dar vreau să fiu aici pentru tine acum, cât mai pot.

L-am privit lung. O parte din mine voia să-l îmbrățișeze. Alta voia să fugă.

Sora mea Ioana mi-a zis într-o seară:

— Poate ar trebui să-i dai o șansă. Nu pentru el, ci pentru tine. Ca să poți merge mai departe fără povara asta.

Dar cum poți ierta atâta lipsă? Cum poți vindeca un copil interior care a crescut cu sentimentul că nu e destul?

Acum tata e bolnav din nou. Îl vizitez des și încerc să-l ascult. Uneori râdem împreună, alteori tăcem lung. Nu știu dacă l-am iertat cu adevărat sau doar încerc să nu mai port ura aceea grea.

Mă întreb adesea: Oare iertarea e un dar pe care îl facem celuilalt sau nouă înșine? Voi ați putea ierta un părinte care v-a ignorat toată copilăria?