Între dorințe și realitate: Povestea unei mame prinse între două lumi

— Ioana, nu pot azi, mă doare spatele. Poate săptămâna viitoare, dacă mă simt mai bine.

Vocea Elenei răsună în telefon, ușor tremurată, dar nu pot să nu simt acea notă de evitare pe care am ajuns s-o recunosc atât de bine. Mă uit la ceas: e deja 7 dimineața, iar Maria, fetița mea de 4 ani, își trage pijamaua peste cap și țipă că nu vrea la grădiniță. Tudor, băiețelul de 2 ani, plânge pentru că vrea lapte. Mă simt prinsă ca într-o menghină între serviciu, copii și promisiunile mereu amânate ale soacrei mele.

— Dar Elena, am ședință la birou la 9. Nu pot lipsi iar. Te rog, doar două ore…

— Ioana, nu înțelegi… Am și eu problemele mele. Nu mai sunt tânără. Și apoi, cine știe ce răceală mai aduc copiii de la grădi? Nu vreau să risc.

Închid telefonul cu un oftat adânc. Îmi vine să plâng, dar nu am timp. Îmi iau copiii pe sus, îi îmbrac pe fugă și îi las la vecina de la 3, doamna Stanciu, care mă privește cu milă și îmi spune că „așa sunt soacrele, mamă”.

Seara, când ajung acasă, îl găsesc pe Vlad, soțul meu, pe canapea cu ochii în telefon.

— Ai vorbit cu mama ta? întreb printre dinți.

— Da, mi-a zis că îi pare rău, dar chiar nu poate. Știi cum e cu spatele ei…

— Vlad, e a treia oară luna asta! Dar la biserică merge, la piață merge… Numai când vine vorba de copii are probleme.

Vlad ridică din umeri. — Poate chiar o doare…

Mă simt singură în propria casă. Seara târziu, când copiii dorm și Vlad sforăie liniștit, mă uit pe Facebook și văd postarea Elenei: „Mi-e dor de nepoții mei dragi! Ce norocoasă sunt să-i am!” Comentarii de la prietenele ei: „Ce bunică minunată ești!” „Să-ți trăiască!”

Mă apucă furia. Oare doar eu văd ipocrizia? Sau poate sunt eu prea pretențioasă?

A doua zi, la serviciu, colega mea Ana îmi povestește cum mama ei stă cu copiii aproape zilnic.

— Fără ea n-aș fi rezistat! E aur curat!

Simt un nod în gât. De ce nu pot avea și eu așa ceva? De ce trebuie să mă rog de Elena ca de o străină?

În weekend mergem la masa de duminică la Elena acasă. Ne întâmpină cu zâmbet larg și cozonac proaspăt.

— Vai, ce mari au crescut! Ce dor mi-a fost de voi!

Maria se agață de piciorul ei.

— Bunico, stai cu mine?

Elena zâmbește stânjenită.

— Acum nu pot, puiule, trebuie să pregătesc masa. Poate mai târziu.

După prânz, când copiii se joacă în sufragerie, o aud pe Elena povestind vecinei sale la telefon:

— Da, dragă, îi iubesc ca pe ochii din cap! Dar n-am eu răbdare de stat cu ei toată ziua… Ioana nu înțelege că nu mai am 30 de ani!

Mă strâng lacrimile în ochi. Mă simt vinovată că am așteptări. Dar oare e greșit să sper că bunica lor va vrea să petreacă timp cu ei? Sau măcar să mă ajute când am nevoie?

Într-o seară, după încă o zi grea la muncă și o criză de plâns a Mariei pentru că „bunica nu vrea să vină la serbare”, îl confrunt pe Vlad:

— Vlad, trebuie să vorbim serios cu mama ta. Nu mai pot singură. Ori ne ajută, ori găsim o bonă.

Vlad oftează.

— Știi că nu avem bani pentru bonă… Și mama… e așa cum e. Poate ar trebui să ne descurcăm singuri.

— Dar nu e corect! Ea spune tuturor cât îi iubește pe copii, dar când vine vorba de fapte…

— Ioana, fiecare om are limitele lui. Poate pentru ea e prea mult.

Mă simt prinsă între două lumi: una a aparențelor — postările Elenei pe Facebook, vorbele dulci la mesele de familie — și realitatea crudă a lipsei de sprijin. Încep să mă întreb dacă nu cumva problema e la mine: poate cer prea mult? Poate rolul bunicilor s-a schimbat și eu nu am realizat?

Într-o zi friguroasă de februarie, Maria face febră mare. Sun la Elena disperată:

— Te rog, vino măcar o oră să stai cu Tudor cât merg cu Maria la doctor!

— Ioana… Nu pot azi deloc. Am programare la coafor și apoi trebuie să merg la farmacie pentru mine.

Închid telefonul tremurând. Îmi iau copiii pe sus și fug la spital cu amândoi. În sala de așteptare mă uit la alte mame care își sună mamele sau soacrele și primesc răspunsuri calde: „Vin imediat!”

În acea noapte plâng în baie ca un copil. Mă simt trădată și singură. A doua zi îi spun lui Vlad:

— Gata. Nu mai sun pe nimeni. Ne descurcăm cum putem.

Dar rana rămâne. Copiii întreabă mereu de bunica lor. Eu le spun povești frumoase despre ea — pentru că nu vreau să le stric imaginea — dar în sufletul meu s-a instalat o răceală pe care nu știu dacă o voi putea vindeca vreodată.

Uneori mă întreb: oare câte mame din România trăiesc același conflict? Oare familia înseamnă doar vorbe frumoase sau ar trebui să fie sprijin real? Voi ce ați face în locul meu?