Când soacra mea a ajuns la spital cu dureri în piept și s-a întors cu inima frântă

— Nu mai pot, Simona! Nu mai pot să respir! vocea Elenei răsuna în telefon, spartă de suspine și de ploaia care bătea în geamurile mele. Era trecut de miezul nopții și, deși relația mea cu soacra nu fusese niciodată una caldă, nu puteam să o ignor. Am sărit din pat, lăsându-l pe Vlad, soțul meu, să doarmă mai departe, și am pornit spre apartamentul ei din cartierul Titan.

Când am ajuns, Elena stătea pe canapea, palidă și cu mâna strânsă pe piept. Am chemat imediat ambulanța. În drum spre spital, m-a privit cu ochii ei verzi, obosiți, și mi-a șoptit: — Să nu-i spui lui Vlad. Nu vreau să-l îngrijorez. Am dat din cap, deși știam că nu voi putea ascunde nimic.

La Urgențe, asistentele alergau dintr-o parte în alta. Am rămas singură pe holuri reci, cu miros de dezinfectant și disperare. M-am gândit la toate certurile noastre: când a criticat felul în care gătesc, când a spus că nu sunt destul de bună pentru fiul ei, când a refuzat să vină la ziua mea de naștere. Și totuși, acolo, în noaptea aceea, nu mai conta nimic.

După ore lungi, un medic tânăr a ieșit și mi-a spus că Elena are angină pectorală și trebuie internată. Am sunat-o pe sora lui Vlad, Irina. — De ce nu m-ai sunat mai devreme? a țipat ea la mine. — Tu niciodată nu știi să faci ce trebuie! M-am simțit mică, vinovată și singură.

În zilele următoare, am făcut naveta între casă, serviciu și spital. Vlad era distant. — E doar stresată, o să-și revină. Mereu exagerează mama. Dar eu vedeam altceva: Elena era tot mai tăcută, refuza să mănânce și plângea noaptea. Într-o dimineață, am găsit-o privind pe fereastră, cu ochii roșii.

— Simona, tu ai avut vreodată senzația că nu contezi pentru nimeni? m-a întrebat ea încet.

Am rămas fără cuvinte. Mi-am amintit cum mă simțeam eu la începutul căsniciei cu Vlad: mereu pe dinafară, mereu judecată. — Da, am simțit asta… dar cred că toți avem nevoie să știm că cineva ne iubește.

A oftat adânc. — Eu nu mai am pe nimeni. De când a murit soțul meu… copiii mei sunt ocupați cu viețile lor. Tu mă suporți doar din obligație.

Am vrut să protestez, dar mi-am dat seama că avea dreptate. Relația noastră era construită pe conveniență și compromisuri.

În ziua externării, Vlad a venit să o ia acasă. Pe drum, Elena a primit un telefon de la Irina: — Mamă, nu pot veni azi. Am ședință la birou. Poate mâine… Elena a închis încet și a început să plângă în tăcere.

Acasă, lucrurile au devenit tensionate. Vlad era iritat de prezența mamei lui în apartamentul nostru mic. — Nu putem trăi toți trei aici! Simona are nevoie de spațiu! Dar eu vedeam cât de fragilă era Elena.

Într-o seară, am găsit-o stând pe întuneric în bucătărie. — Simona… știi ce doare cel mai tare? Că am crescut doi copii care nu mai au timp pentru mine. Am muncit toată viața pentru ei… și acum sunt o povară.

Am simțit un nod în gât. Mi-am amintit de mama mea, care locuia singură la țară și pe care o vizitam rar. Poate că toate mamele ajung să se simtă așa…

În zilele următoare, Elena s-a retras tot mai mult în ea însăși. Refuza să vorbească la telefon cu Irina sau Vlad. Într-o dimineață am găsit-o scriind o scrisoare lungă. — E pentru copiii mei. Să știe ce simt.

Am citit-o după ce a plecat la plimbare: „Dragii mei, vă iubesc mai mult decât orice pe lume. Dar mă doare că nu mai aveți timp pentru mine. Când eram tânără, visam la o bătrânețe liniștită alături de voi. Acum mă simt invizibilă.”

Am plâns citind acele rânduri. Seara i-am arătat-o lui Vlad. A citit-o fără să spună nimic și apoi a ieșit din cameră trântind ușa.

În weekend am încercat să-i adun pe toți la masă: Vlad, Irina și copiii ei mici. A fost un fiasco: Irina a venit târziu și a stat doar o oră; Vlad s-a certat cu sora lui despre bani; copiii au făcut gălăgie și nimeni nu a ascultat-o pe Elena când a încercat să povestească ceva din tinerețe.

După ce au plecat toți, Elena s-a uitat la mine cu ochii goi: — Vezi? Nimeni nu mă ascultă… nici măcar acum.

În acea noapte am stat mult timp trează gândindu-mă la cât de ușor ne pierdem unii pe alții printre griji și orgolii. Cât de repede uităm că părinții noștri au nevoie de noi nu doar când sunt bolnavi sau bătrâni, ci mereu.

A doua zi dimineață am găsit-o pe Elena privind vechiul album de fotografii. — Simona… promite-mi ceva: ai grijă să nu ajungi ca mine.

M-am uitat la ea și am simțit cum mi se rupe sufletul.

Acum mă întreb: oare câți dintre noi își dau seama cât de mult contează prezența noastră pentru cei dragi? Oare chiar trebuie să ajungem la spital sau să ne frângem inimile ca să ne dăm seama cât de singuri suntem?