„Dacă ai avea un pic de conștiință, ai spăla măcar o dată vasele!”: Povestea unei mame singure și lupta cu propriul fiu

— Dacă ai avea un pic de conștiință, ai spăla măcar o dată vasele!
Vocea fiului meu, Radu, răsună în bucătăria mică, cu faianță veche și miros de ciorbă abia terminată. Mă uit la el, cu mâinile înmuiate în apă caldă, și simt cum fiecare cuvânt al lui mă taie mai adânc decât orice critică primită vreodată. Nu e prima dată când ne certăm, dar azi parcă doare mai tare. Poate pentru că nu e doar el aici, ci și nora mea, Irina, care stă la masă cu ochii în telefon, prefăcându-se că nu aude nimic.

M-am trezit devreme azi, ca în fiecare zi de când am rămas singură. Aveam 23 de ani când soțul meu, Doru, a plecat fără să privească înapoi. „Nu pot să trăiesc pentru alții”, mi-a spus atunci, cu vocea lui rece. „Vreau să mă bucur de viață.” Și s-a bucurat: cu bani cheltuiți pe haine scumpe și ieșiri cu prietena lui nouă, în timp ce eu număram fiecare leu ca să-i pot lua lui Radu o pereche de pantofi care să nu-i intre apa la fiecare ploaie.

Anii au trecut greu. Am muncit la croitorie, am făcut curățenie prin casele altora, am vândut flori la colț de stradă. Nu mi-a fost rușine niciodată. Radu era tot ce aveam. Îl luam cu mine peste tot, îl țineam aproape, îi citeam povești seara chiar dacă adormeam cu cartea în mână de oboseală. Când a intrat la liceu, am plâns de bucurie și de teamă: dacă nu voi putea să-l țin pe linia de plutire? Dacă va ajunge ca tatăl lui?

Dar Radu a fost mereu altfel. Serios, tăcut, mereu cu ochii în cărți. Poate prea serios. Poate prea tăcut. Când a cunoscut-o pe Irina la facultate, am simțit că ceva se schimbă. Nu mai venea acasă decât rar, iar când venea, era grăbit și absent. „Mamă, nu mai sunt copil”, îmi spunea mereu. Dar eu nu știam cum să nu-l mai văd copil.

După ce s-au căsătorit, m-au rugat să vin să stau cu ei o vreme. „Irina e însărcinată și nu se simte bine”, mi-a spus Radu la telefon. Am lăsat totul și am venit. Am gătit, am făcut curat, am spălat hainele lor, am avut grijă de Irina ca de propriul meu copil. Dar ceva nu mergea bine. Irina era mereu nemulțumită: ba că nu gătesc cum îi place ei, ba că pun prea mult ulei în salată, ba că vorbesc prea mult la telefon cu vecina din blocul vechi.

Într-o seară, după ce am terminat de spălat vasele și am vrut să mă retrag în camera mea micuță din capătul holului, am auzit-o pe Irina șoptindu-i lui Radu:
— Nu mai suport! Parcă trăim cu mama ta pe cap! Nu pot să fac nimic fără să mă simt judecată.
Radu a oftat greu:
— Știu… dar fără ea nu ne-am descurca acum.
M-am întors în cameră cu inima strânsă. M-am întrebat dacă nu cumva le fac mai mult rău decât bine.

A doua zi dimineață am încercat să fiu mai discretă. Am ieșit devreme la piață și m-am întors târziu. Când am intrat pe ușă, am găsit bucătăria vraiște: vase nespălate, firimituri peste tot, coji de ou pe masă. Irina stătea pe canapea cu telefonul în mână, iar Radu era la calculator.
— Mamă, poți să faci tu curat? Noi avem treabă.
Am simțit cum mă sufoc. Am început să strâng fără să spun nimic. Dar când am spart din greșeală o farfurie veche, Irina a țipat:
— Doamne, nici asta nu poți face fără să strici ceva?
Radu a venit nervos:
— Mamă, dacă nu te descurci, mai bine lasă!
Atunci am izbucnit:
— Dacă ai avea un pic de conștiință, ai spăla măcar o dată vasele!

A urmat o tăcere grea. Radu s-a uitat la mine ca și cum aș fi fost o străină.
— De ce trebuie să faci mereu scandal? Vrei să ne distrugi familia? Mereu ai fost așa…
M-am prăbușit pe scaun și am început să plâng. Nu pentru farfuria spartă sau pentru vasele murdare. Ci pentru că fiul meu mă vedea ca pe un dușman.

În zilele care au urmat, atmosfera a devenit insuportabilă. Irina nu-mi vorbea decât monosilabic. Radu mă evita. M-am simțit ca o povară în propria familie.
Într-o dimineață mi-am făcut bagajul și am lăsat un bilet pe masă: „Vreau doar să fiți fericiți. Poate fără mine veți reuși.”
Am plecat la sora mea din Ploiești. Acolo am stat câteva zile fără să răspund la telefon. Plângeam nopțile și mă întrebam unde am greșit.

După o săptămână m-a sunat Radu:
— Mamă… Irina a născut prematur… E greu… Poți veni?
Am simțit un nod în gât.
— Vin…

Când am ajuns la spital și l-am văzut pe nepotul meu atât de mic și fragil, toate supărările s-au topit pentru o clipă. Irina era epuizată și speriată. I-am luat mâna în mâinile mele:
— Sunt aici… pentru voi toți.
M-a privit cu ochii plini de lacrimi.

Acum stau din nou în casa lor, dar ceva s-a schimbat. Încerc să nu mă bag peste ei, dar uneori mă simt invizibilă. Alteori simt că fără mine s-ar prăbuși totul.

Mă întreb adesea: oare dragostea unei mame poate fi vreodată suficientă? Sau vine un moment când trebuie să te retragi și să-i lași pe cei dragi să-și găsească singuri drumul? Voi ce credeți?