„Valiza de la ușă și biletul dus-întors”: Cum i-am spus adio soțului meu

— Nu mai pot, Mihai! Nu mai pot să mă prefac că suntem o familie fericită!
Vocea mea răsuna în bucătăria mică, printre farfuriile nespălate și aburul cafelei reci. Era trecut de miezul nopții, iar Maria, fiica mea de doisprezece ani, se ascundea cu căștile pe urechi în camera ei, încercând să ignore țipetele care deveniseră deja obișnuință. Mihai stătea rezemat de tocul ușii, cu ochii roșii de la băutură și cu mâinile încrucișate la piept.

— Iar începi? Mereu tu și fata ta! Parcă eu nu contez deloc în casa asta!

M-am uitat la el și am simțit cum mi se strânge inima. Îl iubisem cândva, cu toată naivitatea unei femei care crede că poate începe de la zero, chiar dacă trecutul atârnă greu. Mihai era primul bărbat care mă făcuse să râd după divorțul de tatăl Mariei. Era atent, galant, promitea că va fi tată pentru copilul meu. Dar promisiunile s-au topit repede în fața realității: gelozii absurde, reproșuri zilnice, certuri din nimic.

— Nu e vorba doar despre tine sau despre mine, Mihai! E vorba despre Maria. Nu vezi cât suferă? Nu vezi că nu mai vorbește cu mine? Că se teme să iasă din cameră când ești acasă?

A oftat și a dat ochii peste cap.

— Exagerezi. Toți copiii sunt sensibili. O să-i treacă.

M-am apropiat de el, tremurând.

— Nu-i va trece niciodată dacă nu schimbăm ceva. Și eu nu mai pot trăi așa.

Am ieșit din bucătărie și m-am dus direct în dormitor. Am tras valiza veche de sub pat și am început să-i pun hainele. Fiecare tricou împachetat era ca o rană nouă. Îmi aminteam de serile când râdeam împreună, când găteam mâncarea lui preferată sau când mergeam la munte cu Maria, încercând să fim o familie normală. Dar normalitatea dispăruse demult.

Când am revenit în hol cu valiza, Mihai încă stătea acolo, neclintit.

— Ce faci? Chiar vrei să mă dai afară?

— Da, Mihai. Ți-am luat un bilet de tren spre Ploiești. La mama ta. Poate acolo vei găsi liniștea pe care nu ai găsit-o aici.

A izbucnit în râs amar.

— Ești nebună! O să te rogi de mine să mă întorc!

Nu i-am răspuns. Am deschis ușa larg și am lăsat ploaia rece să intre în casă. Maria a ieșit tiptil din cameră, cu ochii mari și speriați.

— Mami… pleacă Mihai?

Am îngenuncheat lângă ea și am strâns-o tare în brațe.

— Da, iubita mea. De azi înainte suntem doar noi două.

Mihai a ieșit bombănind, trântind ușa după el. Am rămas pe hol, cu Maria lipită de mine, ascultând liniștea care se așternuse peste apartament ca o binecuvântare.

Au urmat zile grele. Maria nu vorbea mult, dar mă urmărea cu privirea oriunde mergeam. Într-o seară, când îi citeam povestea preferată, mi-a șoptit:

— Mami… tu crezi că e vina mea?

Am simțit cum mi se rupe sufletul.

— Nu, iubita mea! Niciodată! Tu ești lumina mea. Tot ce am făcut a fost ca să fii fericită.

Dar adevărul era că mă simțeam vinovată. Poate fusesem prea grăbită să-l primesc pe Mihai în viața noastră. Poate ar fi trebuit să văd semnele: cum ridica tonul la Maria când nu-și făcea temele perfect, cum mă controla când ieșeam cu prietenele sau cum îmi verifica telefonul pe ascuns. Dar eram obosită să lupt singură și am sperat că dragostea va vindeca totul.

Mama mea m-a sunat într-o dimineață.

— Irina, ai făcut bine. Nicio femeie nu trebuie să accepte lipsa de respect pentru un bărbat. Și niciun copil nu trebuie să crească în frică.

Am plâns la telefon ca un copil mic. Aveam treizeci și șapte de ani și totuși mă simțeam pierdută ca la douăzeci.

Au trecut luni până când am început să respir din nou normal. Maria a început să zâmbească mai des, să invite prietene acasă, să cânte la pian fără teamă că va fi certată pentru o notă greșită. Eu am început să ies din nou cu fetele la cafea și să mă uit în oglindă fără rușine sau teamă.

Într-o zi, Mihai m-a sunat.

— Irina… îmi pare rău. Poate putem încerca din nou?

Am închis telefonul fără să spun nimic. Pentru prima dată după mult timp, nu am simțit nici frică, nici vinovăție. Doar liniște.

Seara aceea ploioasă mi-a schimbat viața pentru totdeauna. Am învățat că uneori curajul nu înseamnă să rămâi și să lupți cu orice preț, ci să pleci atunci când sufletul tău – și al copilului tău – nu mai poate duce povara.

Mă întreb uneori: câte femei mai stau încă într-o relație toxică doar de frica singurătății? Câte mame își sacrifică liniștea pentru o iluzie? Voi ce ați fi făcut în locul meu?