Niciodată Destul de Bună pentru Familia Lui Vlad

— Nu înțelegi, Irina, nu e vorba despre tine… e despre ce-și doresc ei pentru mine! vocea lui Vlad tremura, iar ochii îi fugeau spre podeaua veche a bucătăriei mele. Afară ploua cu găleata, iar picăturile băteau ritmic în geamurile aburite. Mama mea, din camera alăturată, încerca să-și ascundă lacrimile după perdea. Știa că discuția asta nu avea să se termine bine.

Am crescut la marginea Bucureștiului, într-un apartament mic, cu mama și fratele meu mai mic, după ce tata ne-a părăsit când aveam doar zece ani. Mama a muncit la două slujbe ca să ne țină la școală și să nu ne lipsească pâinea de pe masă. N-am avut niciodată haine de firmă sau vacanțe la mare, dar am avut dragoste și speranță. Când l-am cunoscut pe Vlad la liceu, mi s-a părut că lumea mea cenușie prinde culoare. Era blând, inteligent și mereu atent cu mine. Dar mai ales, nu părea să-i pese că eu veneam dintr-o familie „problematică”.

Prima dată când am mers la el acasă, am simțit că nu aparțin acelui loc. Apartamentul lor era spațios, plin de cărți și tablouri scumpe. Mama lui Vlad, doamna Stoica, m-a privit de sus până jos cu un zâmbet politicos, dar rece. Tatăl lui, profesor universitar la Politehnică, abia mi-a strâns mâna. La cină, discuțiile lor despre artă și politică mă făceau să mă simt mică și neînsemnată. Am încercat să mă implic, dar orice spuneam era întâmpinat cu un zâmbet condescendent sau o corectare subtilă.

După acea seară, Vlad a început să mă viziteze mai rar. Îmi spunea că are mult de învățat sau că părinții lui îl presează să se concentreze pe admiterea la Medicină. Dar știam adevărul: nu eram suficient de bună pentru ei. Într-o zi, am auzit-o pe mama lui spunându-i: „Vlad, gândește-te la viitorul tău! Irina nu are ce să-ți ofere. Tu meriți o fată ca Ana – educată, dintr-o familie bună.”

Ana era colega noastră de liceu, fata unui notar cunoscut din oraș. Frumoasă, elegantă și mereu cu zâmbetul pe buze. Părinții lui Vlad o invitau des la ei acasă și nu pierdeau nicio ocazie să-mi arate cât de potrivită ar fi pentru el.

Într-o seară, după ce Vlad a lipsit de la întâlnirea noastră fără să anunțe, l-am sunat plângând:
— Vlad, ce se întâmplă? De ce mă eviți?
— Irina… e complicat. Mama a făcut o criză când a aflat că vreau să merg cu tine la banchet. Zice că o să râdă lumea de noi… că tu nu te potrivești cu familia noastră.

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Nu era prima dată când auzeam asta. La școală eram mereu „fata fără tată”, cea care venea cu haine second-hand și nu mergea în excursii. Dar de data asta durerea era mai mare – venea de la omul pe care îl iubeam.

Am încercat să lupt pentru noi. Am învățat mai mult ca niciodată, am luat bursă la facultate și am început să lucrez part-time ca să-mi ajut familia. Dar oricât m-aș fi străduit, pentru părinții lui Vlad nu eram decât „fata săracă”.

Într-o zi, după un examen greu la facultate, Vlad m-a sunat:
— Putem vorbi? E important.
Ne-am întâlnit în parc. Era palid și obosit.
— Irina… ai fost totul pentru mine, dar nu mai pot. Presiunea e prea mare. Mama amenință că nu mă mai susține financiar dacă nu renunț la tine. Tata nici nu vrea să audă de tine.
— Și tu ce vrei? am întrebat printre lacrimi.
— Nu știu… Nu vreau să te pierd, dar nici nu pot trăi mereu între două lumi care se urăsc.

Am plecat fără să mă uit înapoi. Am plâns zile întregi. Mama m-a ținut în brațe și mi-a spus:
— Irina, tu meriți pe cineva care să te iubească fără condiții.

Anii au trecut greu. M-am angajat într-o firmă mică de contabilitate și am continuat să-mi ajut familia. Vlad s-a logodit cu Ana – am văzut pozele pe Facebook: el zâmbea forțat lângă părinții mândri și mireasa perfect aranjată.

Uneori mă întreb dacă aș fi putut face ceva diferit. Dacă aș fi avut mai mult curaj sau dacă aș fi fost „mai bună”. Dar apoi îmi amintesc cât de mult m-am schimbat: am devenit independentă, puternică și nu mai accept ca cineva să-mi spună cât valorez.

Merg des prin parcul unde ne întâlneam și privesc copiii care aleargă printre frunze. Îmi spun că poate într-o zi voi întâlni pe cineva care mă va iubi pentru ceea ce sunt.

Oare câți dintre noi trăim cu povara prejudecăților altora? Câți renunțăm la iubire doar pentru că nu suntem „destul de buni” pentru ceilalți? Poate ar trebui să ne întrebăm mai des: cine are dreptul să ne spună cât valorăm?