Niciodată n-am crezut că vizita la fiica mea va însemna să dorm într-un hotel

— Mamă, nu cred că e o idee bună să rămâneți la noi peste noapte.

Cuvintele Marei au căzut peste mine ca o ploaie rece, chiar înainte să intru pe ușă. Eram cu Valentin, soțul meu, cu două sacoșe pline de bunătăți de acasă și cu inima plină de dor. Nu ne văzuserăm de aproape trei luni, de când Mara se mutase cu Rareș, iubitul ei, într-un apartament nou-nouț din București. Mă așteptam la îmbrățișări, la râsete și la povești până târziu în noapte. În schimb, am simțit cum mi se strânge stomacul.

— Cum adică? am întrebat, încercând să-mi păstrez vocea calmă. Am venit de la Ploiești special pentru voi. Am adus sarmale, cozonac… Știi cât îți place cozonacul meu!

Mara a oftat și s-a uitat spre Rareș, care stătea cu mâinile încrucișate lângă ușă, evitând privirea mea.

— Mamă, nu e vorba de tine… Doar că avem nevoie de spațiu. E apartamentul nostru și… nu suntem pregătiți să avem musafiri peste noapte.

Valentin a încercat să detensioneze atmosfera:

— Hai, Mara, suntem părinții tăi! Nu venim des. Dormim pe canapea, nici nu ne simțiți.

Dar Mara a rămas fermă:

— Vă rog să mă înțelegeți. Chiar nu pot.

Am simțit cum mi se umezește privirea. M-am uitat la Valentin, care părea la fel de pierdut ca mine. Am lăsat sacoșele pe hol și am ieșit fără să mai spun nimic. Pe drum spre hotelul ieftin de lângă gară, am mers în tăcere. Mă simțeam umilită, trădată și, mai ales, vinovată. Oare unde greșisem ca mamă?

Noaptea aceea a fost cea mai lungă din viața mea. Valentin s-a întors pe partea cealaltă și a adormit repede, dar eu am rămas cu ochii în tavanul scorojit al camerei de hotel. M-am gândit la toate momentele în care Mara venea acasă plângând din cauza colegilor sau a iubiților care o răneau. Îi făceam ceai și îi țineam capul în poală până adormea. Acum eram doar o musafiră nepoftită.

A doua zi dimineață, am primit un mesaj scurt: „Mamă, îmi pare rău că te-am supărat. Dar trebuie să înțelegi că am nevoie de intimitate.”

Am vrut să-i răspund ceva dureros, dar m-am abținut. Am ieșit pe balconul mic al hotelului și am privit orașul care abia se trezea. M-am întrebat dacă toate mamele trec prin asta sau dacă eu am făcut ceva greșit.

Când ne-am întors acasă, am povestit totul surorii mele, Lidia. Ea a dat din umeri:

— E normal. Copiii trebuie să-și facă viața lor. Tu ai fi vrut ca mama să stea la tine când te-ai mutat cu Valentin?

M-am gândit la asta mult timp. Nu știu dacă aș fi avut curajul să-i spun mamei mele „nu”. Poate pentru că vremurile erau altfel sau poate pentru că eu nu știam să spun „nu”.

În zilele următoare, vestea s-a răspândit printre rude și prieteni. Unii au zis că Mara e lipsită de respect, alții că noi suntem prea băgăcioși. O prietenă veche, Rodica, mi-a spus:

— Las-o în pace! Dacă o sufoci acum, o pierzi definitiv.

Dar eu nu voiam decât să-mi văd copilul fericit și să simt că mai am un loc în viața ei.

Au trecut două săptămâni până când Mara m-a sunat din nou:

— Mamă… putem vorbi?

Vocea ei era nesigură. Am simțit un nod în gât.

— Sigur, draga mea.

— Îmi pare rău pentru ce s-a întâmplat atunci… Nu știu cum să gestionez totul cu Rareș și cu noua viață… Mi-e greu și mie.

Am început să plâng fără să vreau.

— Și mie mi-e greu, Mara. Dar vreau doar să știi că te iubesc și că sunt aici oricând ai nevoie.

A urmat o liniște lungă.

— Poate data viitoare stăm toți la noi la masă… dar fără să dormiți aici. Putem găsi o soluție.

Am râs printre lacrimi.

— Găsim noi o cale, draga mea.

De atunci lucrurile s-au schimbat puțin. Ne vedem mai rar, dar fiecare întâlnire e mai prețioasă. Încerc să nu mai pun presiune pe ea și să accept că rolul meu s-a schimbat.

Uneori mă întreb: oare cât de mult trebuie să ne schimbăm pentru copiii noștri? Și când știm dacă e prea mult sau prea puțin? Poate că fiecare familie are răspunsul ei… Dar voi ce credeți?