O străină mi-a mărturisit, cu lacrimi în ochi, că îl iubește pe soțul meu de 30 de ani

— Doamnă, vă rog… trebuie să vă spun ceva!
Vocea ei tremura, iar ochii îi erau roșii de plâns. Eram la coadă la farmacie, cu rețeta mamei în mână, când o femeie necunoscută mi-a apucat brațul. Avea vreo patruzeci și ceva de ani, părul castaniu prins într-un coc neglijent și hainele ușor șifonate. M-am tras instinctiv înapoi, dar privirea ei disperată m-a țintuit locului.

— Vă rog… e vorba despre Sorin. Soțul dumneavoastră.

Am simțit cum mi se taie respirația. Sorin era universul meu de treizeci de ani. L-am cunoscut când aveam doar douăzeci, iar el era băiatul din blocul vecin care mă ajuta să car sacoșele și îmi lăsa bilețele sub ușă. M-a cucerit cu răbdarea lui, cu glumele stângace și cu promisiunea unei vieți liniștite. Am crescut împreună, am trecut prin lipsuri, am plâns la nașterea fiului nostru, Vlad, și am râs la fiecare aniversare. Niciodată nu mi-am imaginat că lumea mea s-ar putea prăbuși într-o zi obișnuită de marți.

— Îl iubesc… îl iubesc de ani de zile! a izbucnit ea printre sughițuri.

Am simțit cum sângele îmi urcă în obraji. Oamenii din farmacie se uitau deja la noi. Am ieșit afară, trăgând-o după mine.

— Cine sunteți? Ce vreți de la mine?

— Mă numesc Camelia. Lucrez cu el la primărie. Nu mai pot… nu mai pot să trăiesc cu minciuna asta. Nu vreau să vă rănesc, dar nu mai rezist.

Cuvintele ei se loveau de mine ca niște pietre. Îmi venea să țip, să fug, să mă trezesc din coșmarul ăsta. Dar am rămas acolo, pe trotuarul prăfuit din fața farmaciei, ascultând-o cum îmi povestește despre serile târzii la birou, despre glumele pe care doar ei doi le înțelegeau, despre privirile pe care le schimbau când credeau că nu-i vede nimeni.

— Nu știu dacă m-a iubit vreodată cu adevărat… Dar eu îl iubesc. Și nu mai pot să mă prefac.

Am plecat fără să-i spun nimic. Mergeam ca un robot spre casă, cu rețeta mototolită în palmă. În minte îmi răsunau vorbele Cameliei și toate momentele din ultimii ani au început să capete alt sens: serile când Sorin întârzia sub pretextul ședințelor interminabile, mesajele pe care le scria pe ascuns la telefon, distanța care se instalase între noi fără să-mi dau seama.

Acasă, Vlad era în camera lui, cu căștile pe urechi. M-am uitat la el și m-a durut gândul că viața noastră ar putea fi o minciună. Am intrat în dormitor și am tras draperiile. Am plâns până am adormit.

Când Sorin a venit acasă, am știut că trebuie să aflu adevărul.

— Sorin, trebuie să vorbim.

S-a uitat la mine mirat, apoi a văzut fața mea umflată de plâns și a înțeles imediat.

— Ce s-a întâmplat?

— Am întâlnit-o pe Camelia azi. Mi-a spus totul.

A tăcut mult timp. În liniștea aceea apăsătoare am simțit cum tot ce am construit împreună se clatină.

— Nu voiam să te rănesc… Nu știu cum s-a ajuns aici. La început era doar o prietenie. Mă simțeam singur… Tu erai mereu obosită, mereu preocupată de Vlad sau de mama ta bolnavă…

— Și eu? Eu cui să-i spun că sunt singură? Că mă simt invizibilă în propria mea casă?

A izbucnit în plâns. Era pentru prima dată când îl vedeam atât de vulnerabil.

— N-am vrut să stric nimic! Dar nici nu mai pot trăi așa…

Am stat toată noaptea de vorbă. Am urlat unul la altul, ne-am reproșat ani întregi de tăceri și frustrări ascunse sub preșul rutinei zilnice. Am realizat cât de mult ne-am îndepărtat fără să ne dăm seama.

A doua zi dimineață, Vlad ne-a găsit stând la masă, cu ochii roșii și fețele împietrite.

— Ce s-a întâmplat? a întrebat el speriat.

Nu i-am putut spune adevărul atunci. Dar a simțit că ceva s-a schimbat între noi.

Au urmat săptămâni grele. Camelia a plecat din oraș. Sorin a încercat să repare ce se mai putea repara: flori aduse acasă fără motiv, cine pregătite împreună, plimbări lungi prin parc ca odinioară. Dar rana era acolo și nu se vindeca ușor.

Prietenii au început să bârfească. Vecina de la trei m-a întrebat într-o zi dacă „totul e bine acasă”. Mama mea a simțit imediat că ceva nu e în regulă și m-a luat la întrebări.

— Nu l-ai iertat încă? m-a întrebat ea într-o seară.

— Nu știu dacă pot… Dar nici nu vreau să trăiesc cu ura asta în suflet.

M-am dus la biserică într-o duminică dimineață și am stat mult timp cu ochii închiși, rugându-mă pentru liniște. Am realizat că trebuie să mă regăsesc pe mine însămi înainte să pot ierta sau să merg mai departe.

Într-o seară ploioasă, Sorin m-a luat de mână și mi-a spus:

— Dacă vrei să pleci… te înțeleg. Dar eu încă te iubesc. Și vreau să încercăm din nou.

Nu i-am răspuns atunci. Am ieșit afară și am privit blocurile cenușii ale cartierului nostru vechi, luminile pâlpâind prin perdele subțiri. Mi-am dat seama că viața nu e niciodată așa cum ne-o imaginăm când suntem tineri și plini de speranță.

Acum, după luni de zbucium și întrebări fără răspunsuri clare, încă nu știu ce voi face mai departe. Dar știu că merit adevărul și liniștea sufletului meu.

Oare câți dintre noi trăim vieți paralele sub același acoperiș? Cât de mult putem ierta fără să ne pierdem pe noi înșine?