Rugăciunea din miezul furtunii: Povestea mea despre credință și familie

— Nu mai are rost să ne mințim, Ilinca. Mama ta nu mai are mult, spuse tata, cu vocea lui groasă, spartă de oboseală și teamă. Stăteam în bucătăria mică, cu pereții galbeni de fum și mirosul de ceai de tei amestecat cu cel de medicamente ieftine. Era decembrie, iar afară ningea ca-n povești, dar în sufletul meu era doar frig și spaimă.

Mama, Anica, zăcea pe patul din odaia mică, cu ochii pierduți în tavan. De trei săptămâni nu mai mânca aproape nimic. Doctorul din sat spusese că e o pneumonie gravă, dar noi știam că e mai mult de-atât: era oboseala anilor de muncă pe brânci, a grijilor pentru noi, a certurilor cu tata care nu-și găsea rostul după ce fabrica din oraș s-a închis.

— Nu vreau să aud așa ceva! am țipat la tata, simțind cum mi se rupe ceva în piept. Nu vezi că încă respiră? Că încă ne aude?

Tata a oftat și a ieșit afară, trântind ușa. L-am urât pentru lașitatea lui. Mereu fugea când era greu. Rămâneam eu cu mama și cu fratele meu mai mic, Doru, care plângea pe ascuns în fiecare seară.

În acea noapte, am stat lângă mama și am început să mă rog. Nu eram o fată bisericoasă; mergeam la slujbe doar de Paște și Crăciun, dar atunci simțeam că nu mai am altceva. Am spus Tatăl Nostru cu voce tare, apoi am început să vorbesc cu Dumnezeu ca și cum ar fi fost cineva drag:

— Doamne, dacă mă auzi, nu-mi lua mama. Știu că n-am fost cea mai bună fiică, dar te rog… Nu acum.

Lacrimile mi se scurgeau pe obraji fără rușine. În odaia întunecată, doar respirația grea a mamei se auzea ca un ceas care ticăie spre sfârșit.

Dimineața, când am adormit cu capul pe marginea patului, am visat-o pe bunica Maria, care murise cu ani în urmă. Mi-a spus: „Ilinca, nu te teme. Rugăciunea nu schimbă totul peste noapte, dar îți dă putere să mergi mai departe.” M-am trezit brusc și am simțit o liniște ciudată.

În zilele următoare, am început să mă rog zilnic. L-am convins și pe Doru să vină lângă mine. Tata ne privea de la distanță, rușinat parcă de credința noastră copilărească. Dar într-o seară l-am văzut cum își face cruce în pragul ușii.

Boala mamei părea că se agravează. Doctorul ne-a spus că trebuie dusă la spitalul din oraș. Nu aveam bani pentru ambulanță. Am vândut televizorul vechi și câteva găini ca să plătim transportul. Vecinii au strâns bani pentru noi; preotul satului a venit să o împărtășească pe mama.

În spital, am stat nopți întregi pe holuri reci, rugându-mă să nu fie ultima oară când îi aud vocea. Tata s-a schimbat: nu mai bea, nu mai țipa. Într-o noapte mi-a spus:

— Ilinca, mi-e frică să nu rămânem fără ea. N-am știut niciodată să-i spun cât o iubesc.

L-am îmbrățișat pentru prima dată după ani de răceală între noi. Am plâns amândoi ca niște copii.

După două săptămâni de tratament și rugăciuni neîncetate, mama a început să-și revină. Doctorii au zis că e un miracol că a supraviețuit la cât de slăbită era. Când s-a întors acasă, tot satul a venit s-o vadă. Tata i-a adus flori din grădină și i-a promis că va fi alt om.

Dar nu totul s-a rezolvat ca prin farmec. Sărăcia tot ne apăsa: tata nu-și găsea de lucru, iar eu trebuia să renunț la facultate ca să am grijă de familie. Într-o seară, după ce mama adormise liniștită pentru prima dată după luni întregi, tata a început iar să bea. Am simțit că tot ce-am câștigat prin rugăciune se năruie sub ochii mei.

— De ce faci asta? l-am întrebat printre lacrimi.
— Nu pot altfel… Nu știu cum să fiu alt om…

Am fugit afară în noapte și am strigat spre cer:
— Doamne, până când trebuie să suferim? Până când trebuie să iert?

A doua zi dimineață am găsit o scrisoare sub pernă: „Ilinca, îmi pare rău pentru tot răul făcut. Nu merit iertarea ta sau a mamei tale. Dar dacă tu poți să mă ierți, poate pot și eu să mă iert într-o zi.”

Am plâns mult citind acele rânduri. Am înțeles atunci că rugăciunea nu e o baghetă magică; e un drum lung spre vindecare — al nostru și al celor dragi nouă.

Astăzi mama trăiește încă, slăbită dar zâmbitoare. Tata merge la biserică duminica și încearcă să fie prezent în viața noastră. Eu am reluat cursurile la facultate cu ajutorul unei burse primite pentru rezultate bune la olimpiadă.

Dar rana din suflet rămâne: oare putem vreodată ierta cu adevărat? Și cât de mult depinde speranța noastră de credință atunci când viața ne pune la încercare?