„Nu te mai iubesc, vreau să plec”: Povestea unei mame care a rămas singură cu trei copii

— Nu te mai iubesc, Ana. Vreau să plec.
Cuvintele lui Radu au căzut ca o secure în mijlocul bucătăriei noastre mici, unde tocmai pregăteam cina pentru copii. Am simțit cum mi se taie respirația, cum tot ce știam despre viața mea se prăbușește într-o clipă. Maria, mezina noastră de patru ani, se juca pe jos cu o păpușă, iar gemenii, Vlad și Ilinca, se certau pe telecomandă în sufragerie.
— Ce spui? am reușit să articulez, cu vocea tremurândă.
— Nu mai pot, Ana. M-am săturat. Nu mai simt nimic pentru tine. Mă sufoc aici. Vreau să fiu liber.

Nu-mi venea să cred. Radu fusese mereu un tată implicat, un soț pe care îl credeam devotat. Ne-am cunoscut la facultate, la Iași, și am trecut împreună prin ani grei: chirii mizere, joburi prost plătite, dar și bucurii simple — prima noastră vacanță la mare, serile când adormeam toți patru pe canapea. Când am rămas însărcinată cu gemenii, Radu a plâns de fericire. Sau cel puțin așa am crezut.

— Și copiii? Ce le spunem? Ce facem cu ei? am întrebat disperată.
— O să-i văd când pot. Dar nu mai pot trăi aici. Nu mai pot fi soțul tău.

A doua zi dimineață, Radu și-a făcut bagajul în tăcere. Nici măcar nu s-a uitat la mine când a ieșit pe ușă. Copiii au întrebat unde merge tata și le-am spus că are mult de lucru la serviciu. Nu am avut curajul să le spun adevărul.

Au urmat zile și nopți de coșmar. Nu puteam dormi, nu puteam mânca. Mă uitam la copii și mă simțeam vinovată — oare am greșit eu cu ceva? Oare nu am fost suficient de bună? Mama mea m-a sunat zilnic:
— Ana, trebuie să fii tare pentru copii. Nu ești prima femeie părăsită de bărbat.

Dar nu voiam să fiu „tare”. Voiam doar să mă trezesc din coșmarul ăsta. Vecina de la trei, doamna Stanciu, a venit într-o zi cu o prăjitură:
— Lasă-l, dragă! Toți bărbații sunt la fel! O să vezi tu că o scoți la capăt.

Dar eu nu voiam să „o scot la capăt”. Voiam familia mea înapoi.

După două săptămâni, Radu a venit să-i vadă pe copii. Era schimbat: mai slab, cu ochii roșii. Gemenii s-au aruncat în brațele lui, iar Maria s-a ascuns după mine.
— Tati, tu mai vii acasă? l-a întrebat Ilinca cu ochii mari.
Radu a ezitat:
— Nu știu încă, puiule…

După vizita lui, Vlad a început să facă pipi în pat noaptea. Maria plângea înainte de culcare și mă întreba dacă tata o mai iubește. Am încercat să le explic că uneori oamenii mari nu se mai înțeleg, dar că dragostea pentru copii nu dispare niciodată. Dar nici eu nu credeam ce spun.

Prietenii au început să mă evite. Parcă eram contagioasă — femeia părăsită cu trei copii mici. La serviciu, șefa mea, doamna Popescu, m-a chemat într-o zi:
— Ana, știu că-ți e greu, dar trebuie să fii prezentă aici. Avem nevoie de tine.

Am început să mă simt ca un robot: serviciu-copii-cumpărături-teme-mâncare-spălat-haine. Seara plângeam în baie ca să nu mă audă copiii.

Într-o zi, l-am văzut pe Radu la supermarket cu o femeie blondă. Râdeau amândoi la raionul de lactate. M-am simțit ca și cum cineva mi-ar fi smuls inima din piept.

Seara aceea a fost cea mai grea. Am izbucnit:
— De ce ai plecat? De ce ne-ai distrus familia?
Radu a ridicat din umeri:
— Nu mai eram fericit. Am dreptul să fiu fericit.

Am vrut să-i spun că și eu am dreptul la fericire, dar nu mi-am permis niciodată luxul ăsta. Pentru mine fericirea era familia noastră.

Au trecut luni de zile până am început să respir din nou fără durere în piept. Am mers la psiholog — pentru mine și pentru copii. Am început să ies cu ei în parc, să râdem din nou împreună. Am descoperit că pot fi mamă și tată în același timp.

Într-o seară, Maria mi-a spus:
— Mami, tu ești cea mai puternică din lume!
Atunci am plâns din nou — dar de data asta de ușurare.

Acum sunt singură cu trei copii și încă mă întreb dacă puteam face ceva diferit. Dar știu că nu eu am ales destrămarea familiei noastre. Și totuși…

Oare câte femei din România trec prin asta și tac? Oare chiar e vina noastră când un bărbat decide să plece?