Între două lumi: Povestea unei fiice captive între dragoste și așteptările părinților

— Nu pot să cred că încă mai stai aici, la 30 de ani! Ce o să zică lumea, Irina? Ce o să zică rudele la Paște? — vocea mamei mele, Vivian, răsună ca un ecou în bucătăria noastră mică, unde aburii de la ciorba de perișoare se amestecă cu mirosul greu al reproșurilor.

Mă uit la ea, cu mâinile strânse pe cana de ceai. Tata, Mihai, citește ziarul fără să ridice privirea. De doi ani, de când l-am adus pe Vlad acasă pentru prima dată, atmosfera s-a schimbat. Mama nu-l suportă. Spune că nu e potrivit pentru mine. Că nu are casă, că nu are mașină, că părinții lui sunt „de la țară”.

— Mamă, Vlad muncește la aceeași firmă ca mine. E serios, e muncitor… — încerc să spun, dar mă întrerupe cu un gest scurt.

— Nu mă interesează! Să muncească mai mult! Să-și ia un apartament! Cum să te măriți cu unul care stă cu părinții la 30 de ani?

Îmi mușc buza. Știu că nu e doar vina lui Vlad. Și eu stau aici, cu ei. Salariul meu de contabilă abia îmi ajunge pentru ratele la telefon și hainele de birou. Chiriile au explodat în București. Am încercat să strâng bani, dar mereu apare ceva: o mătușă bolnavă, o factură la gaze, o rochie pentru nunta verișoarei.

Seara, când mă retrag în camera mea — aceeași cameră cu postere vechi și rafturi pline de cărți din liceu — mă simt prinsă între două lumi. Vlad mă sună aproape zilnic:

— Irina, hai să ieșim la un film vineri?
— Nu pot… Mama vrea să mergem la cumpărături pentru Paște.

Simt cum se adună frustrarea în vocea lui.

— Mereu e ceva cu ai tăi. Când o să fim și noi pe cont propriu?

Nu știu ce să-i răspund. Îmi doresc să fugim împreună, să ne găsim un colț doar al nostru. Dar realitatea e crudă: nici el nu are bani suficienți pentru avans la un apartament. Și nici eu.

Într-o duminică, la masa de prânz, mama izbucnește din nou:

— Să nu te gândești să-l aduci pe Vlad aici de Paște! Nu vreau să-l văd! Să-și vadă de familia lui!

Tata oftează și lasă furculița jos.

— Vivian, las-o în pace! E viața ei…

Mama îl privește tăios:

— Mihai, tu nu vezi? O să ajungem de râsul blocului! Toate fetele s-au măritat deja! Doar Irina stă ca o fată bătrână!

Mă ridic brusc de la masă și mă refugiez în baie. Mă uit în oglindă: ochii roșii, obrajii palizi. Mă simt mică, neputincioasă. De ce trebuie să fie atât de greu?

Într-o seară ploioasă de aprilie, Vlad mă așteaptă la colțul blocului. Are ochii obosiți.

— Irina, hai să plecăm undeva. Chiar dacă stăm cu chirie într-o garsonieră amărâtă. Nu mai suport să te văd așa…

Îl privesc lung. Îmi doresc asta din tot sufletul. Dar gândul la mama, la tata, la tot ce las în urmă mă paralizează.

— Nu pot… încă nu pot…

Vlad oftează și îmi ia mâna.

— Atunci spune-mi: cât timp mai aștepți? Până când o să trăim pentru noi?

Nu am răspuns. În noaptea aceea nu am dormit deloc. Am stat cu ochii în tavan și m-am gândit la toate sacrificiile făcute de părinții mei pentru mine. La cât s-au chinuit să mă țină la facultate, la cum mama a renunțat la vacanțe ca eu să am haine noi.

Dar oare nu merit și eu o șansă la fericire?

Într-o zi, primesc un mesaj de la Vlad: „Am găsit o garsonieră ieftină în Rahova. Vii cu mine sau nu?”

Mâinile îmi tremură când îi răspund: „Vreau… dar mi-e frică.”

Seara îi spun mamei:

— Mamă… vreau să mă mut cu Vlad.

Se uită la mine ca și cum i-aș fi spus că vreau să plec pe alt continent.

— Să nu faci prostia asta! O să regreți! O să te lase baltă și o să vii plângând acasă!

Tata intervine timid:

— Las-o, Vivian… poate așa o să fie fericită.

Mama începe să plângă. Îmi spune că sunt nerecunoscătoare, că îi rup inima.

În noaptea aceea fac bagajul în tăcere. Îmi iau câteva haine și cărțile preferate. Când ies pe ușă dimineața, mama nici nu se uită la mine.

Pe scara blocului îl găsesc pe tata.

— Să ai grijă de tine, fată… Și dacă ai nevoie de ceva, știi unde ne găsești.

Îl îmbrățișez strâns. Simt lacrimile curgând pe obraji.

M-am mutat cu Vlad într-o garsonieră micuță, cu pereți subțiri și mobilă veche. Primele luni au fost grele: bani puțini, certuri dese din cauza stresului, dorul de casă și de familie.

Dar am început să respir altfel. Seara stăm îmbrățișați pe canapea și visăm la un viitor mai bun.

Mama nu mi-a vorbit luni întregi. Dar într-o zi mi-a trimis un mesaj: „Ai nevoie de borș pentru ciorbă?”

Am zâmbit printre lacrimi.

Acum mă întreb: oare cât din viața noastră trăim pentru noi și cât pentru a-i mulțumi pe ceilalți? Cât curaj ne trebuie ca să ne rupem din tiparele impuse de familie și societate? Voi ce ați fi făcut în locul meu?