Apartamentul mamei-soacre: O idee „genială” care ne-a rupt familia

— Irina, nu mai pot să stau așa, cu sufletul la gură! Ce facem cu fata? Nu putem să o lăsăm cu oricine! vocea lui Vlad răsuna în bucătăria noastră, printre farfuriile nespălate și mirosul de cafea rece.

Mă uitam la el, cu ochii obosiți de nesomn și grijile care mă apăsau de când terminasem concediul de maternitate. Îmi iubeam meseria de profesoară de limba română, dar gândul că trebuie să mă întorc la școală fără să știu cine va avea grijă de Mara mă făcea să-mi tremure mâinile.

— Vlad, am calculat… O bonă bună ne-ar costa aproape tot salariul meu. Și grădinița privată e și mai scumpă. Nu știu ce să facem…

În acel moment, ușa s-a deschis brusc și mama-soacră, doamna Rodica, a intrat cu pași hotărâți, ținând în mână o pungă cu plăcinte calde.

— Ce-i cu fețele astea lungi? Am auzit discuția voastră pe scara blocului. Vreți să vă spun eu cum rezolvăm problema?

Am oftat. Rodica era genul de femeie care avea mereu soluții pentru toate, chiar dacă nimeni nu i le cerea.

— Ia zi, mamă, ce idee ai? a întrebat Vlad, încercând să-și ascundă iritarea.

Rodica s-a așezat la masă și a început să vorbească repede:

— Eu mă gândesc așa: eu am apartamentul meu cu două camere în Drumul Taberei. E vechi, dar e al meu. Voi aveți economii puse deoparte pentru Mara. Ce-ar fi să-mi dați mie banii ăia ca să-mi renovez apartamentul și să mă mut la țară la sora mea? Eu vă las apartamentul vouă pe numele Marei. Așa aveți unde sta, nu mai plătiți chirie, iar eu scap de griji.

Am rămas blocată. Vlad s-a uitat la mine, apoi la mama lui.

— Adică tu vrei să-ți dăm toți banii noștri și tu să ne lași apartamentul?

— Nu „vă las”, îl trec direct pe numele Marei! E ca și cum i-ați cumpăra un viitor. Și voi scăpați de chirie. Eu mă duc la țară, că oricum nu mai suport orașul ăsta.

M-am uitat la Vlad. Era tentant. Chiria ne mânca jumătate din venituri. Dar ceva nu-mi dădea pace.

— Și dacă te răzgândești? Dacă nu vrei să pleci sau dacă te răzgândești după ce primești banii?

Rodica s-a supărat:

— Cum poți să crezi așa ceva despre mine? Eu sunt mama lui Vlad! Mara e nepoata mea! Nu v-aș face niciodată rău!

Am simțit un nod în gât. Vlad a încercat să mă liniștească:

— Hai, Irina… E mama mea. Nu ne-ar păcăli.

Am cedat. În două săptămâni am strâns toți banii: economiile noastre de nuntă, banii puși pentru Mara, chiar și ceva împrumutat de la sora mea, Anca. Rodica a semnat o promisiune notarială că va trece apartamentul pe numele Marei după ce primește banii și se mută la țară.

Au urmat luni grele. Am renovat apartamentul cu banii dați Rodicăi. Am zugrăvit pereții, am schimbat instalațiile vechi, am pus parchet nou. Rodica părea încântată de viața la țară; ne trimitea poze cu găinile și grădina ei de roșii.

Într-o zi, când totul părea că intrase pe făgaș normal, Rodica a venit pe neașteptate în București.

— Irina, Vlad… Nu mai pot sta la țară! M-am certat cu sora mea. Mă întorc acasă!

Am simțit cum mi se prăbușește lumea.

— Dar… apartamentul e al nostru acum! Noi am investit tot ce aveam! am spus eu tremurând.

Rodica a ridicat din umeri:

— Nu am apucat să fac actele. Și oricum… e casa mea! Unde vreți să mă duc?

Vlad a început să țipe:

— Mamă, nu se poate! Ne-ai promis!

Rodica a început să plângă:

— Sunt bătrână! Voi vreți să mă lăsați pe drumuri?

Ne-am trezit trei generații sub același acoperiș. Mara plângea noaptea pentru că Rodica se uita la televizor până târziu. Eu nu mai aveam liniște nici la școală; colegii mă întrebau de ce arăt mereu obosită. Vlad se închidea în baie și vorbea singur.

Într-o seară, după ce Mara adormise cu greu, am izbucnit:

— Vlad, nu mai pot! Ne-a luat totul: banii, liniștea… Și nici măcar nu avem siguranța că apartamentul va fi vreodată al Marei!

Vlad s-a uitat la mine cu ochii roșii:

— E mama… Nu pot s-o dau afară…

Am început să plâng. Anca m-a sunat:

— Irina, trebuie să faci ceva! Nu poți trăi așa doar din milă pentru soacră-ta!

Dar ce puteam face? S-o dau în judecată? S-o alung?

Au trecut luni în care am trăit ca niște chiriași în propria casă. Rodica refuza orice discuție despre acte sau bani. Mara creștea într-o atmosferă tensionată; uneori o găseam ascunsă sub masă când noi ne certam.

Într-o zi am primit vestea că școala mea va avea nevoie de profesori suplinitori în provincie. Am avut un moment de revelație: poate că trebuie să plecăm noi. Să o luăm pe Mara și să o luăm de la capăt altundeva.

Când i-am spus lui Vlad, a izbucnit:

— Vrei să fugim? Să lăsăm totul?

— Nu fugim, Vlad… Ne salvăm!

Nu știu dacă am făcut bine sau rău. Am plecat într-un oraș mic din Moldova, unde am găsit chirie ieftină și liniște. Rodica a rămas singură în apartamentul renovat pe banii noștri.

Mara doarme liniștită acum. Dar uneori mă întreb: cât valorează încrederea într-o familie? Merită sacrificiul pentru liniște? Sau ar trebui să luptăm mai mult pentru ceea ce ni se cuvine?