Gustul Amărăciunii: Povestea Unei Cine de Familie

— Nu te supăra, dar ai pus prea multă sare în ciorbă, Maria, a spus Vlad, cu vocea lui tăioasă, în timp ce toți ochii de la masă s-au întors spre mine. Am simțit cum obrajii mi se înroșesc, iar mâinile îmi tremurau pe lingura cu care încercam să-mi ascund stânjeneala. Mama lui Vlad a zâmbit forțat, încercând să detensioneze atmosfera: — Lasă, dragă, că e bună, eu așa o făceam și eu când eram tânără. Dar știam că minte. Știam că toți simt gustul acela prea sărat, dar nu asta mă durea cel mai tare. Mă durea că Vlad, soțul meu, chef la un restaurant din centrul Bucureștiului, nu a putut să-și țină gura măcar acum, la masa noastră de familie.

Am crescut într-o familie simplă din Pitești. Mama gătea cu ce avea și mereu spunea că mâncarea e bună dacă e făcută cu dragoste. Când l-am cunoscut pe Vlad, m-a cucerit cu poveștile lui despre bucătăria franțuzească și cu modul în care transforma orice ingredient banal într-o operă de artă. M-am simțit mică lângă el, dar și norocoasă. Credeam că o să învăț de la el, că o să mă ajute să devin mai bună. Dar după nuntă, lucrurile s-au schimbat.

— Maria, nu așa se taie ceapa! Ai să plângi toată ziua dacă nu folosești cuțitul corect! îmi spunea adesea, cu un ton care nu lăsa loc de replică. La început am râs, apoi am încercat să fac totul ca la carte. Dar niciodată nu era suficient. Mereu găsea ceva de criticat: ba că nu am pus destul piper, ba că am fiert prea mult pastele.

În seara aceea, după ce toți au plecat și am rămas doar noi doi în bucătărie, am început să strâng farfuriile fără să spun nimic. Vlad s-a apropiat de mine și a oftat:

— Nu vreau să te superi, dar știi cât țin la mâncare… E meseria mea.

— Și eu țin la tine! Dar nu pot să fiu mereu la nivelul tău! Am ridicat vocea fără să vreau. Simțeam cum mi se rupe ceva în suflet.

— Maria, nu e vorba de nivel… doar că…

— Doar că ce? Că nu sunt destul de bună? Că nu merit să gătesc pentru familia mea?

A tăcut. Pentru prima dată l-am văzut fără replică. S-a uitat la mine ca și cum abia atunci mă vedea cu adevărat.

Noaptea aceea am plâns în baie, încercând să nu mă audă fetița noastră, Ilinca. M-am gândit la toate momentele când am încercat să-l impresionez pe Vlad: când am făcut cozonac după rețeta bunicii mele și mi-a spus că e prea dens; când am gătit sarmale și mi-a zis că ar trebui să le las mai mult la cuptor. Niciodată nu era destul.

A doua zi dimineață, Ilinca a venit la mine în bucătărie:

— Mami, mie mi-a plăcut ciorba ta! Pot să te ajut azi?

Am zâmbit printre lacrimi și am lăsat-o să curețe morcovii. În timp ce o priveam, mi-am dat seama că nu vreau ca ea să crească simțindu-se mereu insuficientă. Nu vreau ca vocea lui Vlad să devină vocea din capul ei.

Seara am decis să vorbesc din nou cu Vlad. L-am găsit pe balcon, fumând nervos.

— Vlad, trebuie să vorbim serios. Nu mai pot așa. Mă doare când mă critici mereu. Nu sunt un chef ca tine și nici nu vreau să fiu. Sunt soția ta și mama copilului nostru. Vreau să gătesc cu dragoste pentru voi, nu cu frică.

A aruncat țigara și s-a uitat lung la mine.

— Maria… nici nu mi-am dat seama cât te rănesc. Pentru mine totul e despre perfecțiune în farfurie… dar uit că acasă nu e restaurant.

— Acasă e locul unde ar trebui să fim noi înșine. Să ne susținem, nu să ne judecăm.

A venit lângă mine și m-a luat în brațe.

— Îmi pare rău… Promit că o să încerc să fiu mai atent.

Nu știu dacă va reuși cu adevărat. Știu doar că trebuie să-mi apăr locul în familia mea și să-i arăt Ilincăi că dragostea contează mai mult decât perfecțiunea.

De atunci am început să gătesc din nou cu bucurie, chiar dacă uneori greșesc. Ilinca mă ajută mereu și râdem împreună când ne iese ceva strâmb sau prea ars. Vlad încă mai scapă câte o observație, dar acum îi spun direct când mă deranjează.

Mă întreb adesea: câte femei trăiesc cu sentimentul acesta de neapreciere? Câte dintre noi uităm cine suntem doar pentru că cineva drag ne face să credem că nu suntem destul? Poate ar trebui să vorbim mai des despre asta…