O Evadare Liniștită și Prețul Libertății

— Cum adică pleci singură? Ai uitat cine te-a ajutat când ți-a fost greu? Vocea mamei răsuna în telefon, tăioasă, ca o lamă veche care știe exact unde să taie. Mă uitam pe geamul pensiunii din Maramureș, unde abia ajunsesem, și simțeam cum liniștea muntelui se ciocnește cu furtuna din sufletul meu.

Nu era prima dată când mama mă făcea să mă simt vinovată pentru alegerile mele. Dar acum, după ani de muncă la bancă, după nopți nedormite și concedii sacrificate ca să plătesc rata la apartamentul din Cluj, simțeam că merit câteva zile doar pentru mine. Fără nepoți care țipă, fără fratele meu, Lucian, care mă roagă mereu să-i împrumut bani, fără tata care nu vorbește decât despre facturi și scumpiri.

— Mamă, nu e vorba că am uitat… doar că am nevoie să respir. Să fiu eu cu mine. Atât. Am spus-o încet, aproape șoptit, ca și cum aș fi încercat să nu deranjez nici aerul din jur.

— Să respiri? Dar noi ce suntem? O povară? Tu nu vezi că toată lumea așteaptă să sărbătorim împreună? Ai plătit apartamentul, e o realizare pentru toți! Nu doar pentru tine! S-a auzit un oftat lung la capătul firului, apoi mama a închis brusc.

Am rămas cu telefonul în mână, privind la munții acoperiți de ceață. M-am întrebat dacă nu cumva greșisem. Poate că ar fi trebuit să-i chem pe toți aici. Dar știam că ar fi transformat totul într-o petrecere zgomotoasă, cu mici pe grătar și discuții despre politică și bani. Nu voiam asta. Voiam doar liniște.

A doua zi dimineață am primit un mesaj de la Lucian: „Sper că te distrezi singură. Mama plânge. Tata nu vorbește cu nimeni. Să-ți fie rușine.” Am simțit cum mi se strânge stomacul. Am încercat să mă bucur de cafeaua băută pe terasă, dar fiecare înghițitură avea gust de vinovăție.

În seara aceea, la cină, am întâlnit-o pe doamna Viorica, o femeie în vârstă care venise singură la pensiune. Am stat la aceeași masă și am început să vorbim.

— Și dumneavoastră ați fugit de familie? am întrebat-o zâmbind amar.

— Nu am fugit, dragă. Doar că uneori trebuie să ne regăsim. Eu am crescut trei copii și acum fiecare are viața lui. Dacă nu-mi fac timp pentru mine, cine o va face? Mi-a zâmbit cald și mi-a pus mâna peste a mea.

M-am gândit mult la vorbele ei în acea noapte. Poate că nu eram egoistă. Poate că era normal să vreau ceva doar pentru mine după atâta timp în care am pus pe toți pe primul loc.

A treia zi am primit un apel video de la mama. Avea ochii roșii și vocea stinsă.

— Nu înțeleg de ce ai ales să fii singură tocmai acum… Ne-ai rănit pe toți. Tata nici nu vrea să vorbească despre tine. Lucian zice că ai uitat cine te-a ajutat când ai avut nevoie…

— Mamă, nu am uitat nimic. Dar nu pot trăi toată viața doar pentru voi. Am nevoie să mă regăsesc. Să mă bucur de ce am realizat… pentru mine! Am spus-o cu voce tremurată, dar fermă.

— Poate că ai dreptate… dar doare. Doare tare… a șoptit ea înainte să închidă.

În ultima zi de vacanță am urcat pe un deal din apropiere. Aerul era curat, iar liniștea aproape dureroasă după atâtea zile de conflicte interioare. M-am așezat pe iarbă și am privit cerul. M-am gândit la toți anii în care am muncit fără oprire, la sacrificiile făcute pentru familie, la momentele în care mi-am dorit doar o oră de liniște și nu am avut curajul să cer.

Când m-am întors acasă, atmosfera era rece. Tata nu mi-a vorbit două zile. Mama mă privea ca pe o străină. Lucian a venit doar ca să-mi spună că „nu se face așa ceva într-o familie”.

Au trecut săptămâni până când lucrurile au început să se mai domolească. Mama a venit într-o zi cu o plăcintă caldă și mi-a spus încet:

— Poate că ai avut nevoie de asta… dar data viitoare spune-ne și nouă ce simți. Nu suntem dușmanii tăi.

Am zâmbit trist și am îmbrățișat-o. Știam că nu va fi niciodată ușor să pun limite între mine și familie, dar poate că era timpul să învățăm cu toții că dragostea nu înseamnă sacrificiu continuu.

Mă întreb uneori: oare cât de mult trebuie să ne sacrificăm pentru familie ca să fim iubiți? Și când vine momentul în care avem voie să ne alegem fericirea fără să ne simțim vinovați?