Apartamentul moștenit și prețul liniștii: Povestea mea între datorii, familie și compromisuri

— Irina, nu mai putem amâna. Ori mă ajuți acum, ori… nu știu ce să zic, dar nu pot să stau cu inima strânsă că Mara n-are nimic pe numele ei!
Vocea soacrei mele răsuna în bucătăria îngustă, printre aburii cafelei de dimineață. Mă uitam la ea, la ridurile adânci de pe frunte, la ochii care nu știau să zâmbească decât rar. Soțul meu, Radu, stătea între noi ca un arbitru obosit, cu mâinile încrucișate pe piept.

Nu era prima dată când discutam despre apartamentul din Drumul Taberei. Viorica îl primise de la părinții ei, dar locuia singură acolo de când murise socrul meu. Noi stăteam cu chirie într-un apartament micuț, iar Mara avea deja doi ani. Eu eram în concediu de maternitate și număram zilele până să mă întorc la birou. Îmi iubeam meseria de contabilă la o firmă mică, dar banii abia ne ajungeau.

— Mama, nu putem să-ți dăm toți banii pe care-i avem! am izbucnit eu, încercând să-mi țin vocea calmă. Avem nevoie de economii pentru grădiniță, pentru zile negre…

— Irina, nu-ți cer tot! Doar să mă ajuți cu ratele astea nenorocite la bancă. Dacă mă ajutați acum, fac act de donație pe apartament pe numele Marei. Să fie viitorul ei asigurat!
Radu oftează adânc:
— Mamă, știi că vrem să te ajutăm, dar nici noi nu suntem pe roze. Și dacă ne trezim fără bani și fără casă?

M-am ridicat de la masă și am privit pe geam. Blocurile cenușii păreau că apasă asupra noastră. M-am gândit la Mara, la ochii ei mari și curioși, la cum ar fi să aibă un loc al ei. Dar la ce preț?

În seara aceea, după ce Viorica a plecat trântind ușa, Radu m-a luat de mână.
— Ce facem? Dacă nu acceptăm, mama se supără rău. Și dacă acceptăm…
— Dacă acceptăm, rămânem fără economii. Și nici nu știm sigur că va face actul pe numele Marei.
— E mama mea! Nu ne-ar păcăli.

Dar eu știam că lucrurile nu sunt niciodată simple când vine vorba de familie și bani. În noaptea aceea n-am dormit. M-am gândit la toate sacrificiile făcute de părinții mei pentru mine. La cum tata a muncit în fabrică trei decenii ca să avem un apartament cu două camere în Ploiești. La cum mama a renunțat la haine noi ca să-mi cumpere mie cărți.

A doua zi am mers la bancă să verificăm cât am putea retrage din economii fără să rămânem descoperiți. Am făcut calcule peste calcule. Radu era tot mai tăcut. Mara s-a trezit plângând din cauza unei măsele care-i ieșea și m-am simțit vinovată că mă gândesc la bani când copilul meu are nevoie doar de dragoste și grijă.

În weekend am mers la Viorica cu banii strânși într-un plic. Am găsit-o stând pe canapea, cu televizorul dat încet.
— Uite, mamă… Ți-i dăm pe toți. Dar te rog… ține-ți promisiunea.
Ea a luat plicul cu mâini tremurânde și a început să plângă.
— Nu vreau să credeți că vă păcălesc! Mara e tot ce am mai scump.

Au trecut luni de zile. Am început serviciul și Mara a mers la o bonă bătrână din cartier. Banii s-au dus repede: chirie, bonă, facturi. Viorica ne asigura mereu că „în curând” va merge la notar să facă actul de donație pe numele Marei.

Dar timpul trecea și nimic nu se schimba. De fiecare dată când aduceam vorba despre apartament, Viorica găsea motive: ba e bolnavă, ba are nevoie de timp să se gândească, ba nu vrea „să se grăbească”.

Într-o seară ploioasă de toamnă, Radu a venit acasă abătut.
— Am vorbit cu mama… Nu vrea să facă actul acum. Zice că îi e frică să nu fie dată afară din casă dacă se schimbă ceva în familie.
M-am simțit trădată și furioasă.
— Deci am dat toți banii degeaba? Pentru promisiuni?
Radu a ridicat din umeri:
— E mama… Nu pot să-i cer mai mult.

Am început să mă cert cu Radu aproape zilnic. El era prins între mine și mama lui. Eu mă simțeam folosită și neputincioasă. Mara simțea tensiunea și devenea tot mai agitată.

Într-o duminică dimineața, am mers la biserică singură. M-am rugat pentru liniște și pentru puterea de a ierta. La ieșire m-am întâlnit cu vecina noastră, doamna Stela.
— Irina, dragă… Să nu-ți vinzi sufletul pentru o casă! Am văzut multe familii distruse din cauza moștenirilor.

Cuvintele ei mi-au rămas în minte zile întregi.

În cele din urmă am decis să vorbesc deschis cu Viorica.
— Mamă, vreau doar să știu dacă ai de gând să faci actul sau nu. Nu pentru mine — pentru Mara!
Ea s-a uitat lung la mine:
— Irina… Nu pot să promit nimic acum. Poate cândva… Dar eu încă trăiesc aici! Nu vreau să simt că nu mai am locul meu.

Am plecat plângând acasă. Am realizat că liniștea sufletească nu se cumpără cu bani sau apartamente. Că uneori familia poate fi cel mai greu examen al vieții.

Astăzi încă stăm cu chirie și încă sperăm la o minune pentru Mara. Dar am învățat că promisiunile legate de moșteniri pot rupe suflete și pot otrăvi relații.

Oare câți dintre noi au trecut prin astfel de compromisuri? Merită oare liniștea familiei prețul unui apartament? Sau ar trebui să ne construim viitorul fără să depindem de promisiunile altora?